Istorie pe pâine

Drumul la urne al britanicilor marchează o zi istorică. La 75 de ani de la fatidica trecere a Prutului, de către trupele unor Hitler şi Antonescu, istoria s-a înfoiat din nou. Deşi altfel decât atunci, îşi dă iar mai multă importanţă decât ar trebui.

Pare uneori că ne acaparează psihoze în masă care ne împing irezistibil către ispita câte unui festin. Către mese cu istorie pe pâine care ne cad greu şi ne răpesc somnul decenii sau poate chiar veacuri la rând. Către catastrofe cu efecte incalculabile pe termen lung.

Cât de incalculabile şi de interminabile s-au dovedit riscurile celui de-al Doilea Război Mondial pe care un Hitler sau Antonescu şi le-au asumat fără să clipească, ar trebui să fie clar măcar acum. Căci efectele acestei conflagraţii n-au încetat nici azi să se repercuteze asupra Moldovei, asupra germanilor, românilor, europenilor.

Aşa de pildă, în complicata ecuaţie a relaţiilor cu neoimperiala Moscovă, Germania, prima inter pares în UE, pledează, în numele victimelor ruseşti ale războiului de agresiune nazist, pentru tratarea cu mănuşi a Kremlinului. Iar propensiunea spre un dialog necondiţionat cu Rusia se perpetuează la Berlin, în ciuda fărădelegilor regimului Putin, a expansionismului său, a principiului descurajării.

Cu atât mai mare pondere deţin chestiunile referitoare la viitorul Uniunii cu şi, mai ales, fără britanici. Vor rămâne cei 28 împreună? Sau insularii se vor despărţi de continentali, lăsându-i pe cei din urmă să fiarbă în sucul unui deficit democratic, al unei carenţe de reformă şi liberalism, al unui exces de birocraţie, imigraţionism necontrolat şi împăciuitorism faţă de Rusia? Şi câtă încredere se poate avea în sociologi?

Dacă aş fi fost silit, cu preţul vieţii, să iau o decizie, aş fi declarat joi dimineaţa că se va produce mult-temutul Brexit, în ciuda previziunii agenţiilor de pariuri şi sociologilor destul de imprudenţi să afirme că referendumul se va solda fie aşa, fie invers, cu rămânerea Regatului Unit în Uniunea Europeană. Nu pentru că mi-aş aroga puteri magice şi clarviziune, ci, pur şi simplu, pentru că îmi închipui acest deznodământ ca fiind foarte posibil. Chiar probabil.

Experienţa pare, în context, edificatoare. Pe fundalul prezisei curse cap la cap a celor două tabere, pro- şi anti-Brexit, e notorie seria interminabilă de erori ale sondajelor din ultimii ani, gafând sistematic, în privinţa evaluării potenţialului protestatar al votului, prin cronica lui subestimare.

Ce efecte politice şi economice ar avea un Brexit? Cele din urmă sunt greu de apreciat, de vreme ce vor depinde, până la urmă, de voinţa politică a celor rămaşi în UE de a găsi un modus vivendi cu Londra. Economic, Bruxelles-ul şi-ar marca un autogol decisiv dacă s-ar opune unor aranjamente mutual convenabile cu Regatul Unit. Ambele părţi ar avea tot interesul să se înţeleagă.

Politic, însă, e altă poveste. Spre a frâna tendinţele centrifugale tot mai accentuate din UE şi a controla viitorul, în condiţiile în care şi danezii, olandezii, cehii sau polonezii se vor înghesui, poate, să-i emuleze pe britanici şi să părăsească şi ei suprastatul european, Germania şi Comisia Europeană vor face tot ce la stă în puteri să pedepsească „perfidul Albion”.

Evident, britanicii au defectele lor. Revenirea la naţionalism e problematică, în lumea globalizată. Cartea imperiului nu se mai putea juca fără frisoane nici în anii 20 ai veacului trecut, darmite după 100 de ani. Dar o eventuală ieşire a englezilor din angrenajul comunitar mi se pare rezonabil maniabilă, deopotrivă politic şi economic. Altfel spus, mi se par mult exagerate predicţiile unui iminent dezastru.

În fine, aşa indezirabil cum e, semnalul pe care l-ar lansa un Brexit, poate fi, până la urmă, benefic. Şocul unui Brexit, siajul său, ba chiar şi reverberaţiile traumei unui Brexit evitat la mustaţă ar putea trezi la realităţi elita europeană moţăind în turnul ei de fildeş. Ar putea readuce cu picioarele pe pământ o Uniune care, în superbia ei, a insistat decenii la rând să-şi tot şifoneze, prin refuz al reformei şi transparenţei, imaginea, acumulând puteri birocratice în parte discreţionare.

Dacă, de vineri, va face ochi şi va decide să se întoarcă la cetăţeni, Uniunea n-ar avea decât de câştigat. Căci numai netoţii pot crede că, în condiţiile date, ale globalizării şi atacurilor concertate ale unor varii extremisme, ameninţând şi economia şi unitatea şi bunăstarea şi libertatea lor, europenii n-ar avea nevoie de o Europă realmente puternică şi democratică. Ori că sunt prea nătângi s-o ştie.

Indiferent de rezultatul plebiscitului britanic, un lucru mi se pare cert. Pentru binele nostru ar fi recomandabil să rezistăm pe viitor cântecelor de sirenă care ne tot invită la somptuoase, dar fatidice ospeţe, la sardanapalice, dar funeste întâlniri cu banchetele istoriei.

Dar le vom putea rezista dacă nu ne legăm de catarg? Şi de al cui să ne legăm? Vom şti oare, în condiţiile în care nu ne prisoseşte înţelepciunea lui Ulise?

Nu-i clar deloc. Deocamdată să vedem cât de înţelept şi cât de europeneşte se vor arăta în stare să voteze supuşii coroanei britanice. Britanicii au calităţile lor. Una dintre cele mai mari rezidă în faptul că nu se iau în serios excesiv. Şi nu dau nici istoriei, din fericire, prea multă importanţă...