Jürgen Habermas, cel mai important şi influent filosof german contemporan, a împlinit 80 de ani

Intens citat, dar mai puţin citit de către confraţii săi, dată fiind imensa complexitate a multora din formulările sale, Habermas a devenit în Germania ceea ce s-ar putea numi un soi de filosof-etalon, dacă nu chiar un filosof de stat, după cum, nu fără invidie, îl califică unii din criticii săi. În centrul operei sale se situează aşa-numita teorie a discursului, care pleacă de la premiza că adevărul nu se poate stabili decât în măsura în care a fost discutat îndeajuns.

A înţelege evoluţia politică a Germaniei în ultimele decenii presupune abordarea operei celui mai influent gânditor al ei, un filosof studiat, citat şi celebrat pe toate meridianele. La împlinirea a 80 de ani, toate marile publicaţii germane i-au dedicat lui Juergen Habermas şi principalei sale cărţi, „Teoria acţiunii comunicative”, ample omagii.

Dar, dacă mulţi îi citează şi laudă în termeni exaltaţi textele, prea puţini le-au citit cu adevărat. Şi încă şi mai puţini le-au înţeles realmente. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Habermas să devină un reper şi un nume de referinţă nu doar pentru mişcarea stângii 68-iste, pentru filosofia analitică americană ci şi pentru universităţile Chinei comuniste.

În România, profesorul clujean Andrei Marga i-a consacrat prima traducere şi o serie de monografii - între care Filosofia lui Habermas, apărută la editura Polirom în 2006 – o carte convingător recenzată de filosoful Petru Vaida. Atingând una din zonele cheie ale activităţii sale, Marga, citat de Vaida, l-a calificat pe Habermas pe drept cuvânt drept „un intervenient politic”. La rândul ei Ana Pantea remarca îmbinarea la Habermas a erudiţiei cu angajamentul politic. „Un mare caz de pedagogie filosofică” – astfel caracteriza Frankfurter Allgemeine Zeitung opera celui pe care ziarul german îl numea „ filosoful cel mai asiduu studiat în seminarile lumii, dintre toţi reprezentanţii generaţiei miracolului economic”.

Deşi cărţile, cariera şi personalitatea lui au generat în Republica Federală şi aiurea nu puţine controverse, invidii, critici şi conflicte, în rândul elitei politice şi intelectuale germane autoritatea sa este aproape absolută. La fel de extinsă însă este şi în propria sa patrie lipsa de înţelegere autentică a textelor sale, scrise în genere într-un stil adesea vag, prolix, prea puţin concis pentru a se preta unei lecturi facile. În plan teoretic, direcţia principală a gândirii sale filosofice şi sociologice din ultimele 4 decenii a vizat elaborarea principiilor unei forme adecvate de comunicare apte să întemeieze şi să valideze construcţia unei societăţi democratice.

Dar atât opţiunile sale teoretice, elaborate în siajul materialismului istoric, al „ teoriei critice" a şcolii de la Frankfurt, marcate de Adorno şi Horkheimer şi în prelungirea ideilor lui Karl Otto Apel, cât şi preferinţele lui politice au suscitat nu doar luări de poziţie encomiastice. Şi unele şi altele au marcat profund climatul spiritual al Germaniei federale. Dar şi unele şi altele au suscitat şi obiecţii întemeiate.

I s-a reproşat lui Habermas între altele eclecticismul. I s-a criticat propensiunea spre integrarea tuturor curentelor şi modelor filosofice inclusiv a celor mai contradictorii. S-a obiectat că, în plan politic, şi-a abandonat propria teorie a discursului spre a susţine fervent ideea bombardării Serbiei, dar s-a opus, în schimb, virulent – şi din motive nu întru totul comprehensibile - campaniei americane din Irak, după ce s-a întrezărit aparentul ei eşec.

Habermas a binemeritat fireşte din pricina rolului săi indubitabil constructiv în faimoasa ceartă a istoricilor germani. Unora dintre ei le-a reproşat pe bună dreptate încercarea de a relativiza ororile naziste, prin intermediul unei comparaţii cu atrocităţile comuniste. Dar celebritatea sa globală i se datorează în bună măsură abilităţii cu care a reuşit, treptat, să integreze stânga marxistă în mainstreamul occidental.

A făcut-o operând o schimbare bine escamotată, dar esenţială, în eşafodajul concepţiilor materialist-istorice, în care avea să substituie noţiunea fundamentală a muncii. Înlocuind-o cu limbajul, din care avea să-şi deducă apoi conceptele de „discurs", de „acţiune comunicativă", de „comunitate ideală a comunicării" şi de „societate civilă", Habermas a dat o aparenţă de întemeiere materialistă a idealurilor occidentale, în speţă a democraţiei şi drepturilor omului. „Acesta este, incontestabil, marele său merit", afirma Sibylle Toennies într-un remarcabil, deşi critic eseu dedicat liniilor de forţă ale gândirii lui Habermas. Una în cel mai strict sens al termenului normativă pentru Germania democratică.

Dar Toennies scoate în evidenţă cu bun simţ şi unele din marile carenţe ale acestei gândiri. De pildă sugestia, impusa de opera lui Habermas, că un neadevăr se poate transforma în opusul său dacă destul de mulţi vorbesc îndeajuns, în mod raţional şi în condiţii optime despre el.

În ce mă priveşte, nu pot crede că repetarea în neştire a unui fals ar putea preface vreodată minciuna în adevăr, oricare ar fi condiţiile în care au loc aceste reiterări, majorităţile care aderă la ea ori buna credinţă "raţională" a celor ce-o articulează. Preferabilă mi se pare aderenţa la preceptul biblic, care ne cere să nu ne conformăm "majorităţilor la rău". Pe de altă parte risc să fac parte, la rândul meu, din oştirea idealistă a celor care nu l-au înţeles pe Habermas.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Laurentiu Diaconu-Colintineanu