Joschka Fischer - un consilier discret -

Daniel Scheschkewitz, trimisul nostru special la Washington semnează un comentairu adaptat de Rodica Binder

Pe cînd George Bush junior junior îşi începea vizita oficială în Anglia, şeful diplomaţiei germane, Joschka Fischer îşi încheia - cu succes după cît se pare - seria de convorbiri purtate la Washington cu colegii săi americani, mai exact cu Colin Powell şi Condoleeza Rice. Situaţia pare a se fi schimbat de la o zi la cealaltă căci, nu a trecut multă vreme de cînd Joschka Fischer nu era deloc văzut cu ochi buni la Washingotn iar prezenţa şefului diplomaţiei germane la Casa Albă părea a fi fost chiar nedorită.In fond Germania se situase de la început în fruntea plutonului ţărilor care s-au opus făţiş intervenţiei militare americane în Irak.Dar cum socoteala de acasă nu se potrivieşte cu cea din tîrg, Statele Unite - confruntate cu degradarea vertiginoasă şi galpoantă a situaţiei din Irak sunt nevoite acum, de voie de nevoie, să admită că măcar unele din avertismentele europenilor s-ar fi cuvenit luate în seamă. Pe acest fundal sfaturile unui Joschka Fischer sunt binevenite, poate nu neapărat la Pentagon unde şefii militari au fost dintotdeauna atoate ştiutori, cît mai ales la Departamentul american de stat şi la Casa Albă. Iar şeful diplomaţiei germane ştie să ofere aceste sfaturi, cu discreţie şi tact, fără a face deloc paradă de preştiinţa , de altminteri enunţată, a faptului că de la început prezisese Americii, eşecul campaniei militare în Irak. Chiar dacă Fischer nu se află în posesia formulei magice prin care situaţia din teritoriile străbătute de Tigru şi Eufrat poate fi normalizată, el a oferit Americii cîteva sugestii primite cu multă luare aminte.Cheia de boltă a viziunii lui Fischer ar fi următoarea: ONU este cea care trebuie să ţină în mîini cîrma navigaţiei politice prin care irakienilor să le fie redată suveranitatea.Doar astfel poate fi restabilită legitimarea unei adunări constituante şi a unui guvern de tranziţie care să nu sufere de pe urma faptului de a fi instalate de Statele Unite.Doar astfel poate fi contracarată strategia sadamiştilor şi a teroriştilor care , proclamînd Dschihaddul împotriva ocupaţiei americane,pot arunca literalmente Irakul în haos.Iar pentru a angrena ONU în procesul normalizării - nici nu ar fi nevoie de o prezenţă sporită a colaboratorilor ei, şi aşa greu de conceput în situaţia actuală de acută insecuritate.Importantă rămîne funcţia de semnal a disponbilităţii de a pune procesul normalizării sub girul comunităţii internaţionale. Pe de altă parte , întreg Orientul Apropiat deţine o mult prea mare importanţă strategică în plan mondial pentru ca soarta lui să fie lăsată exclusiv în seama politicii intervenţioniste americane. Din acest motiv, Uniunea Europeană s-a angajat cu hotărîre într-o curajoasă campanie diplomatică în Irak, privită cu un amestec de satisfacţie şi scepticism de însuşi Seful Casei Albe. Dar pe termen lung sau scurt, odată cu autohtonizarea aparatului de securitate şi Alianţa Nord Atlantică va trebui mobilizată în Irak, la fel ca în Afganistan. Condiţia sine qua non a acestui angajament rămîne pe mai departe internaţionalizarea procesului de reconstrucţie a Irakului.Fiindcă în discuţie nu se află scoaterea Americii din impasul irakian ci însuşi viitorul unei întregi regiuni.