Jurământul şi Judecata de apoi

S-a râs mult pe seama emoţiei şi a stângăciilor noilor deputaţi, aleşi în 9 decembrie. În momentul jurământului, emoţionaţi şi dornici să comunice un mesaj puternic, unii au adăugat ceva de la ei, alţii au adoptat o postură puţin prea hieratică. Dar dificultatea, evidentă, de a găsi tonul potrivit, ţine şi de statutul neclar al jurământului. Cei care îl rostesc oscilează vizibil între îndemnul de a-l lua ”în serios” şi aplecarea de a-l trata cu ”maturitatea” convenienţelor. În plus, legea însăşi pune în dificultate angajamentul religios, permiţând o variantă profană.

Noul deputat Remus Cernea a profitat de altfel de acest cadru liberal, jurând ”pe onoare şi conştiinţă”. Aşadar, stîngăciile au şi o sursă obiectivă. Practica jurământului religios a fost reintrodusă recent, după o lungă perioadă a jurământului laic, ”pe drapel” sau pe alte simboluri ale statului comunist, în aşa chip, încât cei care jură par intimidaţi de măreţia propriei posturi. Cei mai versaţi, cu voci şi gesturi bine stăpânite, par cei mai serioşi, dar în realitate ar putea fi exact invers. Seriozitatea şi candoarea merg uneori mână în mână.

Dar cu toată tulburarea reală pe care o provoacă jurământul, nimeni nu poate spune că viaţa politică a devenit mai onestă. Se întâmplă exact ca într-un film al lui Vittorio de Sica (”Il Giudizzio Universale”), în care o voce baritonală care coboară din ceruri anunţă, într-o frumoasă dimineaţă oarecare, că ”la ora 18 va începe Judecata de apoi” ("Alle 18 comincia il Giudizio Universale”). Oamenii intră în panică şi caută să mai îndrepte ce poate fi îndreptat, să renunţe la sperjur şi înşelătorie şi să obţină în ultima clipă iertarea. O agitaţie tragi-comică pune stăpânire pe lumea, care, după ce trece ora fatidică şi lucrurile revin subit la normal, se întoarce la vechile metehne, cu o cupidă şi în acelaşi timp candidă voluptate.

Jurământul de învestire provoacă aceeaşi comică cutremurare şi de aceea râsul este, în cele din urmă, cea mai firească reacţie, chiar dacă riscă să-i nedreptăţească pe unii.

Problema aceasta a credibilităţii nu este de dată recentă. Nici măcar în epocile vechi în care putem presupune că religiozitatea oamenilor se manifesta cu multă putere, jurământul nu avea o eficacitate deplină. Tucidide scria cu referire la epoca războiului peloponesiac că ”nu mai există nici un cuvânt sigur şi nici un jurământ care să inspire teamă”. Iar Platon în Legile (cap XII) observa că jurământul îşi pierduse eficacitatea din epoca străveche, deoarece ”unii nu mai cred deloc în existenţa zeilor, alţii sunt de părere că zeii nu se preocupă de soarta oamenilor şi în fine alţii, care sunt cei mai răi şi cei mai numeroşi, îşi închipuie că zeii, primind cu plăcere ofrandele şi laudele lor, le favorizează hoţiile”. Cu asemenea oameni, jurământul nu îşi are rostul, conchidea Platon, care pare a fi contemporanul nostru.

Toate acestea pun practica jurământului în mare dificultate. Bineînţeles că nici a jura pe ”drapel” sau pe ”onoare şi conştiinţă” nu este ceva mai de încredere, căci nici în aceste cazuri nu avem o garanţie reală. Iar, la o privire mai atentă, jurământul chiar ”sincer” este destul de vag şi nu obligă pe nimeni la ceva foarte precis. Nimeni nu spune ”jur să reduc impozitele şi contribuţiile sociale”, ”jur să întemeiez burse de studiu pentru copiii săraci”, ci pur şi simplu ”jur să respect Constituţia”, ceea ce, mai ales în România, este ceva atât de vag şi de uşor interpretabil. Faptul că în România politică de astăzi o tabără are o înţelegere a Constituţiei şi altă tabără una cu totul diferită, ne arată cât de gol a devenit un asemenea jurământ.

Dar marea dificultate este că nu putem spune niciodată, cu certitudine, că jurământul este inutil. În ciuda comicului de situaţie, a sperjurului anticipat, a nesiguranţei care înconjoară această practică, nu putem şti cu adevărat ce se petrece în sufletele oamenilor.

Cât priveşte viaţa politică, rezultatul e prost, dar cum ar fi fost el fără jurământ? În acest spaţiu de ignorare deplină rezidă o speranţă. Şi, de aceea, câtă vreme rămâne o incertitudine, câtă vreme ea poate oferi un motiv de optimism, atunci este mai bine să păstrăm vechile cutume, care, în ciuda faptului că păreau arhaice încă de pe vremea lui Platon, au supravieţuit până la noi.