Jurnalişti, spioni sau trădători?

23 iunie 2013. O zi care marchează o cotitură în istoria relaţiei dintre a patra putere în stat şi statul însuşi. La unul din cele mai venerabile talk-showuri politice ale televiziunii americane, Meet the Press, moderatorul David Gregory îl întreabă pe Gleen Greenwald, colaborator al cotidianului britanic The Guardian, care a a dezvăluit o parte din secretele NSA, dacă nu cumva crede că şi el ar trebui să fie deferit justiţiei pentru că i-a dat o mînă de ajutor whistleblower-ului Edward Snowden. Răspunsul lui Greenwald dă întreaga măsură a scandalului. Intvitatului emisiunii i se pare neobişnuit ca moderatorul, care se consideră jurnalist, să formuleze întrebarea dacă un coleg de-al său trebuie sau nu acuzat pentru că şi-a făcut datoria, de vreme ce publicarea datelor cu pricina nu poate constitui un delict, în optica sa. Nu însă şi în cea a congresmanului republican Peter King care a solicitat, într-o altă emisiune, pedepsirea lui Greenwald.

Că publicarea unor documente şi informaţii cu caracter confidenţial le-a fost dintotdeauna politicienilor un spin în ochi, nu are de ce să surprindă. Că jurnaliştii au fost în anumite cazuri obligaţi să-şi deconspire informatorii, nu este o noutate. Deja în 2004, Judith Miller, o reporteră a cotidianului New York Times, a fost condamnată la 18 luni arest pentru că a refuzat să divulge sursa. Cazurile în care ziariştii plătesc cu închisoarea curajul de a dezvălui adevăruri neplăcute constituie în Statele Unite mai degrabă o excepţie. Nici ziariştii răspunzători pentru publicarea aşa numitelor „Pentagon Papers” despre războiul din Vietnam, nici cei care au declanşat scandalul „Watergate”, care a dus la prăbuşirea preşedintelui Nixon, nu au avut de suportat consecinţe penale. Aceasta cu toate că, de mai multă vreme, în anumite situaţii, ziariştii puteau fi somaţi sau constrînşi să divulge sursa şi informaţiile pe care le deţin.

În timpul guvernării Obama, urmărirea jurnaliştilor „incomozi”, prea porniţi să dea în vileag „secrete”, a luat forme şi dimensiuni cu totul noi. La ora actuală se află pe rol cel puţin trei cazuri de notorietate internaţională. Primul se referă la interceptarea mesajelor telefonice ale agenţiei Associated Press, a convorbirilor telefonice private ale mai multor colaboratori. Motivul supravegherii şi al confiscării datelor de către ministerul justiţiei nu a fost comunicat oficial. Al doilea caz este cel al unui reporter al cotidianului New York Times, expert în domeniul serviciilor secrete, James Risen, citat în procesul intentat unui agent CIA, acuzat că ar fi furnizat informaţii pe care ziaristul le-a publicat în cartea sa despre activităţile CIA. Risen a declarat că nu va cita sursa chiar dacă acest refuz îl va plăti cu trimiterea sa după gratii.

Poate mai relevant decît celelalte două cazuri pentru tenacitatea cu care justiţia americană îi penalizează pe jurnalişti, este dosarul lui James Rosen, de la Fox News. Ministerul justiţiei a confiscat nu numai toate datele mesajelor sale telefonice şi internet ci a comandat şi urmărirea tuturor mişcărilor prin Washington ale corespondentului şef de la Fox News. Rosen a fost luat în vizor de către procuratură în contextul procesului intentat unui fost funcţionar al ministerului de externe, Stephen Kim, acuzat că ar fi desecretizat un document strict confidenţial referitor la Coreea de Nord. Rosen a publicat un articol conţinînd informaţii cuprinse în amintitul document. Dar ceea ce este cu totul neobişnuit, dacă nu chiar şocant, este considerarea lui Rosen drept complice al unei conspiraţii.

Pînă azi, nici un ziarist nu a fost acuzat de spionaj doar fiindcă a publicat informaţii secrete. Această aşa zisă „premieră” îl îndrituieşte pe juristul american James C.Goodale, care în timpul afacerii „Pentagon Papers” a lucrat pentru New York Times, să opineze în paginile unui ziar că Barack Obama a păşit pe un teren pe care nici unul din predecesorii săi la Casa Albă nu a îndrăznit să pună piciorul.

Iar Jane Kritley, profesor de drept şi etică jurnalistică de la universitatea din Minnesota, crede că în viitorul nu prea îndepărtat este foarte posibil ca jurnaliştii care deţin informaţii secrete pe care le fac publice, să fie acuzaţi de spionaj.

Deşi baza legală pentru această procedură nu există, deşi jurnaliştii nu s-au obligat prin semnătură să respecte caracterul confidenţial al anumitor informaţii, ipoteza este cît se poate de plauzibilă. Iar din Congres şi guvern se fac auzite vocile care consideră că simpla publicare a unor informaţii secrete în internet sau oriunde altundeva ar echivala cu livrarea de date duşmanilor sau teroriştilor.

Or, exact acest argument a fost invocat în procesul intentat lui Bradley Manning, un proces care ar putea face, din păcate, şcoală. Iar dacă aşa se va întîmpla, întrebarea cheie va fi următoarea: ce mai poate fi jurnalismul în secolul al XXI-lea?