La plecarea unui luptător

Redactorul ziarului "Viaţa Noastră" din Tel Aviv şi corespondentul postului de radio BBC a intrat la 16 septembrie în eternitate.

Prematura sa dispariţie din viaţă iscă o dureroasă pierdere. O pierdere enormă, nu doar pentru rudele şi prietenii lui, ci pentru întreaga comunitate a cititorilor de cuvânt românesc.

Martin Marcus n-a fost doar un analist politic redutabil, o sagace minte analitică, un jurnalist extrem de cultivat, ci şi un spirit febril, aflat veşnic în căutarea adevărului, dreptăţii şi autenticităţii în expresie.

Autentic şi original el însuşi, a fost şi a rămas un suflet mare, un suflet căruia Martin Marcus îi permitea – ori de câte ori se putea – să se încline spre mistic şi fantastic. Lector desăvârşit şi gânditor rafinat, îl puteau entuziasma în egală măsură pagini din Vede, ori Upanişade, din Secretul Doctorului Honigberger, de Mircea Eliade, ori din istoriografia şi filosofia apuseană.

Dar mai era simultan şi o personalitate dotată cu o inepuizabilă doză de umor.

Temerar prin natura sa, înzestrat cu un curaj fizic la fel de rar azi, în lumea intelectuală, precum busola sa morală, Marcus n-a scăpat niciodată vreun prilej de a se confrunta cu oricine duşmănea inteligenţa, libertatea, cinstea şi nefăţărnicia. Îşi iubea neamul, cele două limbi, româna şi ebraica, filmul, arta, literatura şi filosofia.

Ura în schimb laşitatea. Iar maladia antisemitismului, adesea mascată în faldurile anti-sionismului i-a fost întotdeauna un vrăjmaş personal, pe care n-a încetat s-o combată feroce, punând la bătaie toate forţele sale, multe, incisive şi puternice, aşa cum erau.

Dar cu orice şi cu oricine s-a luat de piept, Martin Marcus a făcut-o mereu cavalereşte, cu viziera larg deschisă. Nu s-a ferit de nici un Goliat, n-a atacat pe la spate, n-a urmărit vindicta joasă, ci a rămas întotdeauna om, vădind generozitate, vitejie şi demnitate chiar şi în luptele cele mai grele pe care le-a dus, nu în ultimul rând cu propriul său sine şi cu durerile atroce bântuindu-i ultimii ani.

A mânuit cu egală dibăcie, fineţe şi putere sabia şi cuvântul, iubind şi-o armă şi alta. Nu le-a trădat niciodată, cum nu şi-a trădat niciodată nici principiile şi valorile şi nici pe ai săi. De altfel, unele din cele mai constante şi impresionante însuşiri ale acestui mare om, fiu, soţ şi ziarist au fost nobleţea şi loialitatea. Nobleţea, loialitatea şi generozitatea cu care acest spirit aristocratic a răspuns oricărei chemări la luptă pentru cauzele, pe care un bărbat merită realmente să le apere.

El, care sărea să ajute oricând şi pe oricine îi cerea ajutorul, el, căruia noţiunea de onoare nu i-a devenit niciodată străină mi-a fost şi îmi va rămâne întotdeauna un prieten drag. Mi-a fost şi îmi va rămâne de-a pururi un frate în sensul plenar al cuvântului.

Deşi nu ne-am născut din aceiaşi părinţi, am descoperit lumina lumii aproape simultan şi am privit-o împreună cu aceiaşi ochi, am luptat pentru aceleaşi cauze, am suferit şi ne-am bucurat din pricini identice. La dispariţia lui mult înainte de orice timp potrivit pentru despărţirea cumplită hotărâtă de moarte ştiu că memoria lui va dăinui.

Mă cuprinde totuşi o jale imensă, fiindcă pierderea lui e una ireparabilă, nu doar pentru mine, ci pentru întreaga cultură română, care n-a apucat, vai, să descopere şi să aprecieze toate valenţele minunatului său spirit. Oare de ce ne trebuie atât de impardonabil de mult înainte să apucăm să-i elogiem pe cei a căror viaţă ne-o înnobilează pe-a noastră? Adio Martin Marcus. Bunul Dumnezeu să te odihnească. Bun rămas Martin, dragul meu frate.