Le Tour de France - însoţit de scandaluri privind dopajul cicliştilor

În materie de doping are loc de zeci de ani o adevărată cursă între cei ce găsesc noi căi de a stimula performanţa sportivilor şi cei ce trebuie să depisteze şi să sancţioneze aceste căi. Îndată ce au fost găsite metodele prin care să se pună în evidenţă dopingul, cei dintâi fac toate eforturile să găsească ceva nou.

La sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70 au fost elaborate metode de punere în evidenţă a substanţelor dopante. Au luat naştere laboratoare specializate; unul din cele mai de seamă din lume funcţionează în cadrul Universităţii de Sport din Köln. Dat fiind că unele anabolizante, de exemplu, erau conţinute în medicamente contra astmului sau în siropul de tuse, sportivii au mai încercat un timp să ascundă dopajul prin nevoia de a trata o afecţiune. Când toate trucurile nu au mai folosit, a fost timpul să fie folosite substanţe proprii corpului, hormoni mai cu seamă. A fost mai greu pentru specialiştii anti-doping să distingă între hormonii corpului şi cei adăugaţi artificial, dar şi în acest sector s-au făcut progrese importante.

Se bănuieşte că eritropoetina (EPO), cel mai spectaculos hormon folosit în ultimii ani ca substanţă dopantă, a făcut posibile performanţele ciclistului american Armstrong; dar pe vremea aceea nu se putea stabili dacă era vorba sau nu de substanţa propriului organism. EPO stimulează producţia de eritrocite, corpul putând prelua o cantitate mai mare de oxigen, pe care o transportă în celule. Mai mult, hormonul, produs preponderent în rinichi, stimulează formarea de noi vase sangvine în muşchi şi acţionează împotriva hiperacidităţii. Toate aceste proprietăţi au darul să crescă performanţele sportive. Administrarea de eritropoetină îngroaşă sângele, concentraţia de globule roşii în raport cu lichidul creşte, fapt ce se reflectă într-o valoare ridicată a hematocritului. Aceasta fiind în mod normal de 42 până la 45 de procente, o valoare de peste 50 % semnalizează dopajul. Ciclistul Bjarne Riis şi-a dobândit astfel porecla "Mister 60 de procente".

Mult mai periculos pentru organismul sportivilor este factorul de creştere somatotropină (GH), care stimulează dezvoltarea muşchilor. Efectul nedorit al administrării acestei substanţe este acromegalia, o dezvoltare nemăsurată a zonelor periferice, mâini şi picioare, faţa, bărbia, urechile. Urechilor neobişnuit de mari i-a datorat şi regretatul ciclist italian Marco Pantani o poreclă - “elefantino”. Mai de mult exista şi pericolul contaminării cu agenţi infecţioşi, dat fiind că substanţa era prelevată de la cadavre umane, practică curentă în fosta Uniune Sovietică.

Stimularea formării de globule roşii se încearcă acum pe căi mai greu de depistat. Una din acestea este transfuzia cu propriul sânge. Cu săptămâni sau luni înainte de competiţie, sportivul “donează” aproximativ un litru de sânge, din care se obţine un concentrat de eritrocite de 200 gr. Acesta îi este transfuzat atunci când este dorită performanţa. Faţă de EPO, metoda prezintă avantajul că menţine fluiditatea sângelui. Pe de altă parte, conservarea nu este lipsită de riscuri.

O altă cale aparent nevinovată este efectuarea antrenamentelor la altitudini ridicate. La peste 2600 m, în aerul respirat se găseşte evident mai puţin oxigen, deci prin plămâni ajunge mai puţin oxigen în sânge. Pentru a compensa această lipsă, organismul reacţionează cu o producţie mărită de eritropoetină şi, implicit, cu creşterea numărului globulelor roşii. Există, însă, şi reversul medaliei: din cauza deficienţei de oxigen, antrenamentul se desfăşoară fără succes şi sportivul are stări de epuizare. O soluţie constă în aceea că ziua antrenamentul se desfăşoară la altitudini normale, iar noaptea sportivii sunt cazaţi ori la înălţimi, ori în condiţii artificiale de altitudine ridicată. Antrenamentul la înălţime nu este interzis de autorităţile anti-doping.

Acum dopingul intră într-o fază nouă. Instrumentele cu care se va acţiona asupra muşchilor sunt preluate şi de data aceasta din cercetarea medicală; ele se numesc celule stem şi manipulări ale genelor. Specialiştii anti-doping sunt la curent, aşa încât decalajul între măsurile de dopaj şi tehnicile de depistare va tinde către zero.

Dopingul are fără îndoială o componentă etică. Lumea condamnă metodele necinstite ale unor sportivi, asistaţi de altfel de medici, antrenori şi funcţionari din sport, prin care aceştia duc o luptă inegală cu colegii lor. Dar încă şi mai grav este riscul pentru sănătate la care sunt expuşi aceşti luptători ce stârnesc admiraţia şi interesul nostru. Aproape toate căile folosie în doping afectează grav şi de durată sănătatea sportivilor. Nu puţine au fost cazurile de deces – uneori chiar în timpul desfăşurării competiţiei.