Lecţia unui eşec

Aluziile lui Sorin Frunzăverde la reunificarea dreptei au provocat mai curând nelinişte. Partizanii USL au fost tentaţi să vadă în strategia fostului militant PDL semnele incipiente ale trădării. Cu toate acestea, cuvintele sale ar putea primi şi o altă interpretare : dreapta ar trebui reunificată nu prin absorbţia PNL-ului, aşa cum se încercase până nu demult, ci prin dispariţia PDL de pe scena politică. Cu alte cuvinte, proiectul strategic de clarificare doctrinară ar rămâne în vigoare, dar cu alt centru de gravitaţie. Din acest punct de vedere, nu ar exista nicio contradicţie între rezoluţiile USL privind refuzul colaborării cu preşedintele Traian Băsescu şi colaborarea ulterioară cu vechii colegi din PDL.

Peste toate aceste declaraţii şi fapte ambigue pluteşte totuşi o mare primejdie.

Am văzut că până acum efortul de clarificare doctrinară a politicii româneşti a eşuat lamentabil. Chiar dacă motivele sunt complicate, este bine să reţinem mai ales faptul că o polarizare şi o decantare politică făcută sub imperiul constrângerii nu poate să aibă succes. Din 2005 începând, ideea teoretizată de Valeriu Stoica privind unificarea dreptei, a fost pusă în practică prin mijloace care ţin mai curând de forţă decât de persuasiune. Liberalii au fost practic somaţi să fuzioneze cu PD-ul şi toată relaţia încărcată de aversiune care continuă şi astăzi dintre PD(L) şi PNL se trage de acolo. Înainte ca ideea unificării dreptei şi a creării bipartidismului după model anglo-saxon să devină activă, relaţia dintre PNL şi PD era relativ rece, dar acceptabilă, permiţând un grad avansat de colaborare politică. Alianţa DA a fost un excelent exemplu de alianţă construită fără alte constrângeri decât urgenţa electorală şi cu acordul deplin al partenerilor.

În concluzie, eşecul proiectului de „unificare a dreptei” ar trebui să fie o lecţie pentru ideologii şi strategii din politica românească: nimic nu este cu putinţă decât în condiţii de libertate reală şi într-o ambianţă lipsită de suspiciuni. Am putea spune acum, retrospectiv, că toate manevrele menite să producă o unificare a dreptei, au avut de fapt efectul contrar: dreapta s-a divizat încă o dată, iar momentul în care ea ar putea să se regăsească pare tot mai îndepărtat.

E facil să spui astăzi, aşa cum mai fac unii militanţi PDL, că preferi o alianţă cu liberalii, dar fără să faci nimic pentru ca ea să devină cu putinţă. Este o evidenţă, pe care democrat-liberalii nu o văd sau preferă să nu o vadă, că unificarea dreptei este astăzi împiedicată tocmai de Traian Băsescu. Aşa cum a spus Crin Antonescu, USL este în întregime o creaţie a preşedintelui, care prin politica sa vindicativă i-a îndepărtat aparent iremediabil pe liberali.

Într-o ambianţă publică care s-a obişnuit tot mai mult cu unitatea USL-ului, reluarea acestor proiecte strategice, fie şi din tabăra adversă, au fost surprinzătoare şi nu e de mirare că a suscitat reacţiile cele mai contradictorii. ”Unificarea dreptei” a fost patentată de PDL şi de aceea a părut, o clipă, ciudat ca PNL să nutrească ambiţii identice.

În sfârşit, dacă ideea unificării unei familii politice este firească şi întotdeauna dezirabilă, ar trebui să se reţină totuşi lecţia eşecului de până acum: tacticile constrângătoare nu duc la rezultatul dorit. Dacă PNL speră ca în siajul unei posibile victorii electorale să absoarbă PDL-ul sau o parte a lui prin tactici care conţin diferite forme de intimidare, riscă să se confrunte cu acelaşi eşec. Marele risc nu este ca liberalii să caute o formă de apropiere cu democrat-liberalii, ci să pună la punct aceleaşi tactici care au fost utilizate împotriva lor.