Lecţii de onestitate, intransigenţă şi curaj

Întocmai cărţilor ei, şi întîlnirile, dialogul, conferinţele şi confruntările cu Herta Müller lasă urme în spaţiul public şi în cel individual, intim. Fapt datorat nu în primul rînd celebrităţii internaţionale a scriitoarei, după atribuirea Premiului Nobel pentru Literatură, în urmă cu un an, ci firii, caracterului, naturii ei profunde, ce răzbate vajnic la suprafaţă pînă şi în împrejurările ce stau sub pecetea convenţiilor, uzanţelor oficiale sau rutinei profesionale.

Autoarea îşi rămîne fidelă sieşi, fie că stă de vorbă cu vreunul din mai marii zilei, în saloanele diplomaţiei, cu vreun moderator vedetă sau tovarăş de preocupări şi drum, cu ziarişti anonimi, cu un scriitor, filozof şi eseist, neocolit nici el de o binemeritată şi solidă faimă, la el acasă.

Procedînd astfel, Herta Müller obligă auditoriul sau partenerii de dialog, fără să vrea să o facă, la o revizuire uneori radicală a unor convingeri, idei, viziuni sau repere.

Este ceea ce s-a întîmplat şi la Bucureşti, la conferinţa de presă a Hertei Müller la Hotelul Intercontinental apoi la lectura şi dialogul scenic, cu Gabriel Liiceanu, sub cupola Ateneului, în faţa unei săli arhipline ce a răsplătit în dese rînduri, cu aplauze vii, răspunsurile autoarei la provocările subtile şi elegante, la întrebările şi invitaţiile de a reflecta împreună, asupra unor concepte şi noţiuni.

Întrebată la conferinţa de presă de un corespondent al unui post public german de televiziune şi a două mari şi prestigioase ziare - Süddeutsche Zeitung şi Neue Zürcher Zeitung - dacă atunci cînd vine în România mai resimte vreo teamă, Herta Müller a răspuns că nu, dînd de înţeles că s-ar teme mai mult pentru soarta acestei ţări decît pentru cea proprie.

Dacă, la propunerea Asociţiei 21 Decembrie, ar primi o înaltă distincţie din partea Preşedintelui României … ea nu colecţionează insigne sună răspunsul.

Cu aceeaşi rectitudine respinge Herta Müller superlativele de orice fel, întrebată fiind ce-i place mai mult în România, nuanţînd însă replicile atunci cînd în discuţie este adus conceptul de dizidenţă, pornind de la un recent articol semnat de Dieter Schlesak în săptămînalul Die Zeit, unde scriitorul german originar din România distinge diverse trepte ale terorii comuniste.

În context, Herta Müller a respins categoric calificativul de dizidenţă de lux, aplicat de Schlesak unor membri ai Grupului de Acţiune Banat.

Dizidenţa a fost şi unul din firele roşii în ţesătura dialogului lui Gabriel Liiceanu cu Herta Müller, pe scena Ateneului Român.

Schimbul de replici a fost însă precedat de două alocuţiuni oficiale, cea a directorului venerabilului aşezămînt, Andrei Dimitriu, cel al ambasadorului Germaniei în România, Andreas von Mettenheim şi de un mic dar muzical oferit de Dan Grigore înainte ca Herta Müller să citească în germană fragmente din romanul "Atemschaukel" ("Leagănul respiraţiei"), unul fiind şi cel în care eroul naraţiunii, Leo, primeşte în dar de la mama unui soldat rus o delicată batistă brodată, motivul batistei revenind şi în discursul rostit de Herta Müller la Stockholm anul trecut, tradus deja şi în română.

Faptul că Gabriel Liiceanu este un admirator necondiţionat al textelor literare ale Hertei Müller, dar ceva mai temperat al unora din punctele ei de vedere, a conferit o tensiune bine dozată dialogului cu scriitoarea.

Prezentîndu-şi întrebările pe tava unor fragmente de text, extrase mai ales din corpusul eseisticii Hertei Müller, Liiceanu ştia prea bine că răspunsurile vor avea dinamica, fervoarea, consistenţa faptului concret, vibraţia experienţelor ei de viaţă.

Pentru scriitoarea germană născută în România, noţiunea de patrie, devalorizată de propaganda comunistă şi în general, de cea totalitară, este golită de sens. Acasă ar fi noţiunea ce o poate înlocui. Iar pentru a concretiza ideea, Herta Müller îşi aminteşte cum, aflîndu-se la Barcelona, asistase la ceva neobişnuit: în ritmul unei muzici delicate, s-a încins o horă, în mijlocul căreia se aflau depuşi pantofii şi genţile dansatorilor, locuitorii obişnuiţi ai splendidei metropole catalane, dansînd în papucei de balet. Erau la ei acasă.

Un acasă aproape irecuperabil pentru cei care au fost forţaţi să-şi părăsească locul de baştină.Cît despre viitorul minorităţii germane din România, el s-ar afla în casele de bătrîni.

Cu o sinceritate aproape sfîşietoare prin sobrietatea ei, Herta Müller a destăinuit ce înseamnă pentru ea experienţa scriitoricească, trasînd apoi net şi radical, linia de separaţie dintre scris şi orice altă activitate zilnică. Ea a refuzat să se prevaleze de vreo înţelegere a lumii, necum de una superioară, evitînd în consecinţă şi abordarea teoretic abstractă a conceptului de dizidenţă. În schimb, a recurs la formula mult mai incomodă a răspunderii individuale a fiecăruia faţă de propriile acţiuni, cu orice risc, a curajului de a nu face ceva de care să-ţi fie greaţă sau ruşine.

Dar în aceeaşi măsură, invocînd exemplele dizidenţelor individuale şi colective din alte state foste comuniste, a acuzat carenţele de solidaritate cu puţinii răzvrătiţi împotriva dictaturii, înverşunîndu-se, uneori cu un vag zîmbet pe buze, să consimtă la unele compromisuri în evaluarea trecutului sau să accepte variantele ceva mai blînde ale rezistenţei la opresiunile sistemului comunist.

Timp de aproape două ore, Herta Müller şi-a ţinut auditoriul cu respiraţia tăiată iar în acest dialog de înaltă tensiune, cu certitudine meritul îi revine şi lui Gabriel Liiceanu. Recurgînd la un termen german, rar folosit în şi mai rarele situaţii în care spiritualitatea umană reverberează puternic în spaţiul public, prezenţa Hertei Müller la Ateneul Român, aşa cum a fost ea organizată şi înscenată, a fost o Sternstunde, o oră astrală.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Medana Weident