Legea lustraţiei

Senatul a adoptat, ieri, cu largul concurs al Opoziţiei, o lege cu parfum de înălbitor de rufe. Legea Lustraţiei trebuie să scoată pe tuşă haitele de profitori şi stâlpi ai regimului comunist, autori morali şi chiar mai mult ai degradării societăţii româneşti până la, iată, stadiul deplorabil în care ea se zbate, astăzi, la 16 ani de la debarcarea Ceauşeştilor. Pe toate palierele sale, România a rămas contaminată cu virusul desconsiderării. Faţă de un sistem funcţional de valori, faţă de valori, faţă de comunitate, faţă de individ, faţă de drepturile sale fundamentale.

Legea Lustraţiei vine mult prea târziu pentru România. Şi nu o spun eu, frustrat de regulile sociale cărora trebuie să mă supun. O simte, pe pielea sa, fiecare român. De la cel ce aşteaptă, cu petiţia în mână în dosul unei uşi capitonate cu piele dintr-o instituţie publică până la funcţionarul tracasat de mentalitatea de asistat neajutorat al solicitantului. De la calitatea produselor puse în vânzare de comercianţi cu pretenţii până la modul în care înţelege mare parte din societate ascensiunea socială. Un bun amic, profesor apreciat în liceul în care lucrează de aproape o viaţă de om, intenţionează să candideze pentru un post de director în respectiva instituţie. Deunăzi ma întrebat dacă pot să-l prezint unor politiceni din alianţa ce domină coaliţia guvernamentală pentru că, este el convins, doar înscriindu-se în partid are şanse de a câştiga concursul organizat pentru ocuparea funcţiei la care visează. Or, doamnelor şi domnilor, asta se întâmplă în anul de graţie 2006, cu opt luni înainte de termenul la care România doreşte să acceadă în Uniunea Europeană.

Chiar iniţiatorii legii şi susţinătorii ei (printre care mă număr) îmi par a fi victimele întârzierii cu care ea se pregăteşte să opereze asupra sistemului românesc. Ne bucurăm că, mai târziu – echivalent, în spiritul naţiunii, cu „mai bine decât niciodată” – se pune mâna pe mătură. Dar ce să mai mături, astăzi? Căci în bună măsură, „foştii” şi-au ostoit vanitatea şi şi-au aranjat apele astfel că, de acum, şed liniştiţi în dosul unor afaceri profitabile construite pe baza informaţiilor cu care au trecut dintr-o barcă în alta. Sau, şi mai grav, au devenit sfătuitori de taină ai noilor elite pe care, de fapt, le manipulează şi le pervertesc.

Legea Lustraţiei vine mult prea târziu. Fiecare cuib, politic sau de altă natură, constituit după 1989, este virusat de prezenţa unora dintre cei ce au făcut posibilă menţinerea unui aparat politic bazat pe oprimare. Nici măcar cei mai în măsură să vorbească despre traumele suferite în epoca stalinistă şi derivatele ei ulterioare, ţărăniştii, nu au scăpat. De restul nu mai vorbesc.

Şi nici nu vreau să aud pe cineva pronunţând eterna scuză „De unde ai fi vrut să scoatem oameni de valoare? Fără a fi membru de partid, nu puteai face nimic!”

Oricum, e prea târziu!