Libertatea de exprimare politică

Accesul la radio şi la televiziune în campania electorală pare o problemă greu de soluţionat. Partidul de guvernămînt a propus un proiect de lege care oferă accesul gratuit numai partidelor reprezentate în parlament, celelalte urmînd să-şi plătească apariţiile după modelul publicităţii comerciale. Partidele aflate în afara parlametului au protestat găsind că e vorba de o restrîngere a dreptului la exprimare politică.

Nu este prima dată cînd se reclamă restrîngerea libertăţilor politice în România. Legea partidelor a fost obiectul unor contestaţii vehemente întrucît ea pretindea unui partid un număr prea mare de adeziuni. În definitiv, au susţinut organizaţiile pentru drepturile omului, două persoane ar fi îndeajuns ca să înscrie un partid, în virtutea dreptului constituţional la liberă asociere. Partidele parlamentare, cele care au votat legea, au păstrat însă o bună parte din restricţii. Pe de o parte din cauză că în România există precedente nefericite. Prin anii '90 aparuse o puzderie de partide care profitau de banii de la buget. Ce-i drept, legea actuală pretinde unui partid să dea banii înapoi în anumite condiţii, dar recuperarea lor nu este întotdeauna posibilă. Aşadar legea a păstrat restricţii ca barieră în calea imposturii şi excrocheriei. Dar altă motivaţie este gelozia partidelor care ocupă scena politică şi care nu doresc o concurenţă suplimentară.

Există o concurenţă acerbă chiar intre formaţiunile înrudite. Liberalii multă vreme se contestaseră reciproc, PNŢCD s-a opus apariţiei Acţiunii Populare, PSD s-a străduit să înghită Partidul Democrat, dar atunci cînd apar partide noi din afara sistemului constituit atunci toate grupările consacrate manifestă o ostilitate mai mult sau mai puţin făţişă. Regula potrivit căreia numai partidele parlamentare au dreptul să apară gratis la televizor pare născută tocmai din această gelozie. Norma aceasta restrictivă este de natură să împiedce orice partid nou constituit să se afirme pe scena politică sau, în orice caz, să-i limiteze drastic şansele de afirmare.

Există aşadar destule obstacole în calea activităţii politice. În primul rînd înscrierea unui partid este dificila. În al doilea rînd un partid nou nu îşi poate promova imaginea dacă nu îşi construieşte în prealabil un suport mediatic. "Forza Italia" de pildă s-a impus graţie reţelei de posturi de televiziune, patronate de Silvio Berlusconi. În România, Partidul Umanist a ieşit din anonimat şi a cîştigat cîteva locuri în Parlament graţie televiziunii "Antena Unu", dar un partid ca Uniunea pentru Reconstrucţia României, unul ca Acţiunea Populară sau unul consacrat dar marginalizat între timp ca PNŢCD nu prea mai are şanse. De fapt concurenţa şi gelozia partidelor este firească, problema ar fi ca această concurenţă să fie corectată şi sa ofere şanse egale cel puţin în momentul de pornire. De pildă un grup de interese care doreşte să-şi întemeieze un post de radio sau de televiziune cu scopul de a susţine ulterior o activitate politică se va lovi de un zid, pentru că partidele care domină scena politică şi care pot influenţa acordarea de licenţe, nu vor admite acest lucru. Există aşadar o concureţă neloială, există obstrucţii, care fac ca activitatea politică din România să nu se bucure de o libertate deplină. Accesul tuturor partideler la posturile publice ar fi de fapt o concesie minimă făcută celor cu mijloace mai puţine sau noilor veniţi.