Libia, la un an după Gaddafi

Se prezenta drept prieten al francezilor, mai primea vizita câte unui şef de stat şi părea că tinde să devină mai blând în ultimii săi ani de domnie. Totuşi, auto-intitulatul lider al revoluţiei libiene nu mai avea de mult prieteni sau aliaţi. Prea se dovedise imprevizibil, prea sprijinise diverse grupări teroriste. Ba militase pentru unitatea arabă, ba pentru cea africană.

Până la urmă a ajuns să-şi reprime brutal proprii supuşi. Pe acest fundal, nu trebuie să mire că nu a existat niciun vot împotrivă când Consiliul de Securitate ONU a dat undă verde, în primăvara anului 2011, misiunii NATO împotriva dictatorului de la Tripoli. Pactul Atlanticului de Nord a pus capăt erei Gaddafi, dar consecinţele ei negative sunt perceptibile şi astăzi.

Partide interzise, opoziţie reprimată

Situaţia actuală a Libiei nu trebuie să mire pe nimeni. Gaddafi, fiu al unei familii de beduini, a condus ţara cu mână de fier vreme de patru decenii. Mai întâi ca şef de stat iar apoi, din 1979, ca lider revoluţionar autointitulat.

Indiferent cine ocupa funcţia de şef al statului sau de prim ministru, întreaga putere se afla în mâinile lui Gaddafi. Existenţa partidelor politice era interzisă iar opoziţia era reprimată. De teama apariţiei unor adversari puternici, Gaddafi a neglijat sistematic infrastructura ţării sale. El nu a permis apariţia unor centre de putere care să se concureze. Nici măcar armata nu era capabilă de acţiune.

Astăzi, libienii sunt în situaţia să trebuiască să edifice structuri politice şi instituţii cu totul noi. Profesorul Günter Meyer, preşedintele Centrului Federal pentru Cercetarea Lumii Arabe a subliniat: "Reorganizarea întregii administraţii de stat, a forţelor de securitate şi a armatei este o sarcină extraordinar de dificilă."

Controverse legate de reorganizarea ţării

Reaşezarea Libiei pe un nou făgaş a dus în lunile din urmă la dispute şi dezbateri aprinse, dat fiind că grupele de populaţie din Libia urmăresc interese divergente. Această stare de fapt are în primul rând explicaţii istorice.

În 1969, anul în care Gaddafi a fost propulsat la putere pe valul unei lovituri de stat, cele trei regiuni Cyrenaika, Fessan şi Tripoli aveau identităţi separate. Sub primul domnitor al Libiei, regele Idris, ţara a vut până în 1963 o constituţie federală. Mai înainte, cele trei regiuni fuseseră colonie italiană, italienii fiind primii care le-au unit. Până astăzi, libienii sunt mai legaţi de oraşul în care trăiesc şi de tribul din care fac parte decât de statul lor unitar.

Lucrurile stau aşa şi fiindcă mulţi libieni au avut experienţe negative cu puterea centrală. Gaddafi controla producţia de petrol şi prin aceasta întreaga viaţă economică a ţării. De pe urma vânzărilor de petrol au profitat în era Gaddafi mai ales capitala Tripoli şi regiunea Sirte, de unde se trăgea dictatorul. Regiunea Cyrenaika din est, cu metropola sa Bengazi, au fost în schimb defavorizate în aceeaşi perioadă. De aceea nu trebuie să mire că revoluţia anti-Gaddafi a izbucnit în februarie 2011 tocmai la Bengazi.

Miliţii puternice

Între timp, în Cyrenaika bogată în petrol există o puternică mişcare pentru autonomie. Guvernul central libian nu dispune nici astăzi de o conducere militară capabilă să acţioneze. De aceea, este nevoit să coopereze cu numeroase miliţii regionale, bazate pe legături tribale sau locale. Aceste miliţii se şi luptă însă între ele, ceea ce ridică grave probleme de securitate. Concomitent, foste bastioane ale lui Gaddafi, cum ar fi Sirte sau Bani Walid, sunt şi astăzi reticente faţă de "noua Libie".

Şi islamiştii radicali încearcă să profite de pe urma nesiguranţei existente în ţară. Totuşi, islamul fundamentalist este mai degrabă nepopular în rândul libienilor credincioşi. Distrugerea, de către salafişti, a unor centre de pelerinaj islamice, nu le-a sporit acestora numărul de aderenţi.

Nici propagarea urii faţă de occident nu se dovedeşte profitabilă pentru islamişti. Acest aspect s-a putut constata pe 11 septembrie anul acesta, când o grupare teroristă din Bengazi a ucis patru cetăţeni americani, între care şi ambasadorul SUA. În reacţie la crimă, zeci de mii de libieni au ieşit pe stradă alungând din oraş două miliţii islamiste care fuseseră până atunci deosebit de influente.

Elucidarea trecutului se lasă aşteptată

Libia este încă departe de a aduce sub control miliţiile şi a elucida infracţiunile comise înainte şi în timpul revoluţiei. Organizaţii internaţionale cum ar fi Human Rights Watch sunt de părere că acesta este principalul obstacol în calea dezvoltării ţării. Potrivit unui raport al acestui ONG, nu numai luptătorii lui Gaddafi au comis crime de război. Şi miliţiile care au contribuit decisiv la victoria împotriva lui Gaddafi au acţionat cu brutalitate împotriva reprezentanţilor vechiului regim, masacrând nenumăraţi militari. Or, la un an de la uciderea fostului lider, autorităţile libiene nici nu au demarat anchete împotriva vinovaţilor din cele două tabere.