Lichidarea lui Rantisi

În şedinţa cabinetului de duminică, 18 aprilie, Ariel Sharon a reafirmat că Israelul va ucide şi alţi conducători ai ”organizaţiilor teroriste”. Se pune întrebarea dacă atitudinea lui Sharon serveşte cu adevărat combaterii efective a terorismului sau mai curînd urmăreşte să-i consolideze poziţia pe plan intern.

În urmă cu mai puţin de trei săptămîni, Abdul Aziz Rantisi încă a mai proferat ameninţări împotriva israelienilor, pe care îi va urmări şi îi va ucide oriunde s-ar afla. Nu a mai apucat să-şi traducă în faptă ameninţarea. El a avut aceeaşi soartă ca şi Achmed Jassin, căruia i-a urmat la conducerea organizaţiei Hamas: rachete lansate de pe helicoptere israeliene l-au ucis în plină stradă. Organizaţia radicală palestiniană Hamas, un adversar înverşunat al statului Israel, şi-a pierdut în scurt timp doi conducători de seamă. Un urmaş pare să fi fost deja numit, dar nu i se cunoaşte încă numele. Organizaţia se află la strîmtoare, dar ar fi cu totul eronat să se creadă că i se apropie sfîrşitul.

Or, tocmai această impresie vor să dea purtătorii de cuvînt israelieni, atunci cînd prezintă asasinatele drept succese în ”lupta legitimă împotriva terorismului”. Ei minimalizează valul de indignare pe care actele de lichidare l-au declanşat nu numai printre adepţii organizaţiei Hamas, ci printre palestinieni în general, în lumea arabă şi pretutindeni în lume.

Israelul nu-şi poate permite noi critici, refuz şi izolare! La aceasta nu schimbă nimic nici declaraţia recentă a preşedintelui american. Nici un stat nu poate acţiona pe termen lung numai după bunul său plac şi sprijinul unui singur partener nu este de ajuns. Chiar dacă acesta este o putere ca Statele Unite. Ar fi însă greşit să se vadă în uciderea lui Rantisi o consecinţă directă a declaraţiilor lui Bush. Rantisi se afla pe lista ”ţintelor” cu mult înainte. Iar asasinări de acest tip nu au fost inventate în timpul guvernării lui Sharon. De-alungul celor 56 de ani de existenţă, Israelul şi-a ”lichidat adversarii prin acţiuni precise” - ca să folosim formula oficială. Conducători ai OEP au fost omorîţi în Beirut, în Cipru şi în Tunis. Autorii atentatului de la Olimpiada din 1972 au fost urmăriţi pretutindeni în lume. Ordinul pentru toate aceste execuţii a fost dat practic de toate guvernele Israelului, nu numai de Sharon. Iar Sharon nu a avut nevoie pentru faptele sale de încurajarea preşedintelui George Bush.

Într-un singur caz a fost omorît un nevinovat: un chelner marocan în Norvegia. În rest s-a ţintit asupra unor oameni care aveau într-adevăr mîinile pline de sînge. Dar, prin aceste asasinări nu s-a obţinut nimic: lupta a mers şi merge mai departe; iar speranţele într-o pace dispar treptat atît datorită acestor acţiuni de lichidare, cît şi datorită actelor de terorism ale părţii adverse.

Prin ultima lovitură dată organizaţiei Hamas, Sharon nu a urmărit să stabilească ordine şi linişte în Gaza. El a urmărit să le arate criticilor din propria tabără că planul său de retrocedare a aşezărilor evreieşti de acolo nu este un semn de slăbiciune, şi cu atît mai puţin o abatere de la linia de pînă acum.

Ar putea fi de înţeles pînă la un anumit punct că adversarii violenţi sunt lichidaţi, pentru a fi împiedicate noi acte criminale. Dar, o motivare politică, şi încă una de politică internă, ar trebuie să fie la fel de inacceptabilă ca şi sentimentele de răzbunare. Dreptul internaţional nu apără astfel de acte. De aceea Israelul ar trebui să tragă consecinţele.