Liga Arabă - un partener diplomatic al UE în reconcilierea israelo-palestiniană?

Divergenţele în cadrul Ligii Arabe au devenit legendare. În prezent însă, ele au atins un punct culminant, şi tot mai mulţi şefi de stat preferă să absenteze de la summitul anual, pentru a fi scutiţi de interminabilele dezbateri încheiate adesea fără nici un rezultat. Dar aceste disensiuni sunt normale, este de părere Patrick Haeni, care lucrează la International Crisis Group, un prestigios centru de strategie din Beirut:

„Şi de ce ar gândi statele arabe la unison ? Este iluzia noastră că o limbă comună are menirea de a reconcilia diversele confesiuni religioase. Sau faptul că aparţin cu toţii religiei musulmane. Parcă toţi creştinii ar fi uniţi ! Sigur că nu.”

Liga Arabă a cunoscut însă şi momente consensuale

De pildă în timpul culminării sângeroase a revoltei palestiniene Intifada. Cu prilejul summitului de la Beirut, în 2002, Liga Arabă a fost în măsură să lanseze, la unison, Israelului oferta unei păci imediate şi restrabilirea relaţiilor diplomatice normale cu toate ţările arabe, dacă statul evreu reuşeşte să obţină o înţelegere cu palestinienii şi retrocedează Siriei Înălţimile Golan.

Gradul de concreteţe al ofertei de pace se limita la simpla idee a unui acord israelo-palestinian. Conţinutul şi condiţiile acestui acord, deja erau indiferente Ligii Arabe. Guvernul israelian a ignorat atunci oferta Ligii Arabe. Nici SUA n-au considerat iniţiativa demnă de luat în considerare. Liga Arabă a încercat apoi în mod consecvent să reînvie această iniţiativă, cu ocazia fiecărui summit desfăşurat ulterior, şansele de succes n-au sporit însă deloc de atunci până în prezent.

Ţările arabe nu se mai opun atât de vehement Israelului

Între timp, opoziţia istorică a ţărilor arabe faţă de Israel pare că a încetat. Egiptul şi Iordania au încheiat pace cu statul evreu. În emiratul Quatar, Israelul a deschis o agenţie comercială încă în 1996. Şi nici un stat petrolier nu va mai lua în mod serios în considerare opţiunea unei reduceri drastice a exportului de ţiţei pentru a constrânge pe această cale SUA să adopte o atitudine echitabilă faţă de Israel şi palestinieni.

Ţările arabe sunt pe deplin conştiente că ocupaţia israeliană în Fâşia Gaza, Cis-Iordania, Ierusalimul de Est şi Înălţimile Golan nu va înceta câtă vreme SUA nu vor constrânge statul evreu să retrocedeze teritoriile ocupate.

Cel mai mult suferă palestinienii

De pe urma acestei situaţii suferă cel mai mult palestinienii. În timp ce populaţiile arabe îşi manifestă constant compasiunea, guvernele respective se arată tot mai puţin solidare, observă Patrick Haenni:

„Palestina le era utilă guvernelor arabe la înăbuşirea mişcărilor democratice. Atunci ele apelau la solidaritate în spatele unui regim autoritar, pentru a putea ţine piept politicii israeliene şi a recâştiga Palestina, respectiv pentru a-i putea ajuta pe palestinieni. Dar regulile jocului s-au schimbat demult. Guvernele autoritare şi-au asigurat stabilitatea cu ajutorul Occidentului. Astfel, Palestina n-a mai rămas decât un subiect valid pentru menţinerea unei doze de legitimitate de tip naţionalist în rândul populaţiei. Dar ea nu mai reprezintă pentru ţările arabe un scop în sine”, afirmă Patrick Haenni.

În consecinţă, palestinienii au toate motivele să se simtă izolaţi în proxima lor vecinătate. Căci până şi Egiptul şi-a pierdut rolul de lider al lumii arabe limitându-se în prezent la „micro-management” şi anume la medierea în cadrul conflictului intern palestinian.