Liliana Corobca - un semnal de alarmă în Europa

DW: Așteptarea joacă un rol deosebit în romanul dumneavoastră. Fiecare așteaptă ceva să se întâmple…

Eu am surprins un moment foarte scurt din viața de zi cu zi a Cristinei, fata de 12 ani care are grijă de doi frați mai mici, când bunica lor e pe patul de moarte. În Moldova există o lege nescrisă - vara de obicei parinții care lucrează în străinătate se întorc la familie, la copii, se întorc în satul lor. În cazul nostru apare o situatie mai deosebită, deoarece părinții știu că bunica e pe cale de a muri și așteaptă când se va întîmpla pentru a veni la sigur acasă. De obicei bunicii, mătușile, rudele au grijă de acești copii care rămân singuri. Am vrut să prezint o situație specială, când nici macar bunica, care în mod normal găsindu-se în sat ar fi putut avea grijă de nepoți, de educația lor, nu este în stare să facă acest lucru, copiii find puși în situația de a-i purta ei de grijă. Așteptarea are în acest caz un sens dublu - copiii își așteaptă părinții, dar într-un fel și moartea bunicii.

Ce v-a motivat să scrieți anume despre acești copii? A fost un fel de dezamăgire față de ceea ce se întîmplă?

Nu, au existat cauze strict personale. Am cunoscut niște copii din satul meu care m-au impresionat. Eu am scris romanul la o vârstă când o femeie iși dorește să aibă copii, dar eu nu-i aveam. Inițial îmi imaginam că trebuie să am copii, să-i urmăresc cum cresc, ce fac, cum vorbesc… Dar au existat niște motive care m-au impulsionat, m-au obsedat și atunci am zis că am să pot.

Dvs. veniți din Moldova, sînteți stabilită în România. Cum aflați despre tot ce se întîmplă în satul natal? Vorbiți cu vecinii sau cu profesorii de la școală?

Am plecat foarte devreme de acasă la facultate, iar din 1996 m-am stabilit la București. Cu toate acestea, revin acasă destul de des. Părinții mei sunt profesori și dintotdeauna au avut contact bun cu copiii. În acest sens, unele povestioare ale mele izvorăsc din cele auzite de la mama mea. De exemplu, copii care la ultima lecție leșină de foame și cer permisiunea de a pleca acasă, deoarece n-are cine să le facă mâncare sau să-i îngrigească, nu mai pot face față școlii. Eu n-am avut intenția de a crea un clișeu exact al satului natal, ci doar imaginea comună pentru diferite sate, adică ceea ce se întîmplă în satul meu se întîmplă și în multe alte localităti din Moldova.

Cristina întruchipează miile de copii care cresc singuri acasă. Care va fi soarta acestor copii? Vor fi ei dependenți de banii trimiși din străinătate sau dimpotrivă vor fi mai independenți și descurcăreți?

Eu văd niște copii puternici care vor creste independenți. Va fi o generație bună, pozitivă, frumoasă pentru viitorul patriei, dar aceasta a fost soluția mea, deoarece am sugerat o cale pozitivă. Dar, din păcate, nu cred că totul se prezintă în roz și nu-mi pot imagina că generația aceasta va fi una fără probleme și va putea trăi fără banii parinților. Este cunoscut faptul că prea puțin timp și atenție se acordă copiilor. Fiind abandonați de cei vârstnici, pot porni pe orice drum în viață. Dorința mea a fost ca ei s-o apuce într-o direcție bună, corectă. Dar cunosc și cazuri când copiii devin o generație pierdută și va trebui să recuperăm foarte mult. Ceea ce se întîmplă cu ei este, de fapt, o tragedie și, dacă nu vom lua măsurile necesare, s-ar putea să fie prea târziu.

În afară de narativa principală mai sînt și istorii paralele despre familii diferite, fie cele ale vecinilor sau ale familiilor de animale și păsări. Care a fost motivul introducerii acestor elemente?

Prin prisma vieții celor trei copii am urmărit mult mai mult: și viața satului, și schimbările regimului post-comunist. Am incercat să surprind evoluția acestor copii, dat fiind faptul că viața noastră a fost alta și copiii aceștia vor fi diferiți de noi. În plus, animalele reprezintă o lume care populează universul copiilor. Ultimii sînt lipsiți de căldura părinților, viața lor este mohorâtă și astfel ei încearcă să se înconjoare de dragostea animalelor din jur sau să se raporteze la viața copiilor vecini, unii dintre care ar putea avea părinți acasă. Am încercat să creez diferite situații, unele conflictuale, care pe de o parte ar putea impulsiona evoluția copiilor, pe de altă parte am vrut să prezint un fel de panoramă a satului contemporan.

Care vor fi consecințele acestei probleme pentru Europa în anii viitori?

Dacă privim la cele ce se întîmplă actualmente în Europa vedem probleme atât de mari și globale, încât nimeni nu se gândește cu adevărat la soarta copiilor care cresc fără părinți, la viitorul lor. Eu am lăsat oarecum cartea deschisă, vrând să trag un semnal de alarmă. În prezent există niște conflicte, situații neașteptate politice în Europa, de care în final va depinde soarta acestor copii. Mai cunosc și situații când, din motivul unor probleme mari europene, moldovenii sînt nevoiți să se întoarcă, fie în Moldova, fie în țările vecine și să caute soluții de compromis pentru a fi mai aproape de familiile lor.

De ce romanul dvs. ar putea fi interesant pentru publicul german? Mulți dintre cititorii germani n-au nicio idee despre amplasarea Moldovei pe hartă...

Eu nu mi-am pus această problemă în timpul scrierii cărții. Dar migrația este o problemă care afectează și Germania, și întreaga Europă. Însă pe noi, moldovenii, ne afecteaza altfel – țara noastră rămâne pustie. Eu cred ca am scris despre un aspect care este foarte puțin tratat. De exemplu, niciodată o familie de europeni care angajează la lucru moldoveni nu-și pune problema că aceștia de fapt lasă acasă copii ori bătrâni bolnavi, care rămân acolo fără susținere. Moldovenii sunt priviți ca o forță de muncă ieftină și cam atât. De aceea eu am vrut într-un fel să sensibilizez publicul, cartea mea ar putea și din acest punct de vedere să fie un sprijin pentru acești copii, sper cel puțin…

Ce semnificație simbolică are plimbarea Cristinei până la orizont la sfârșitul cărții?

Este o încercare. Înainte n-am căutat să creez o carte plină de simboluri. Este pur și simplu un fragment autobiografic. De pe prispa casei eu vedeam niște copaci de nuci, iar când s-au făcut privatizările noi am primit niște sectoare de pământ situate departe spre orizont. Satul meu e înconjurat de dealuri și întotdeauna visam să ajung la orizontul acela. Odată, totuși, am ajuns și am avut emoția pe care am împrumutat-o Cristinei. În roman am mers încet, încet spre o anumită împlinire spirituală a Cristinei. Și acest orizont pe care ea l-a cucerit este o victorie pe care a avut-o ca personalitate și a meritat-o într-adevăr. A fost și bună cu frații săi, cu mama și tata. Împlinirea realizată este o dovadă că romanul are și o latură luminoasă pe care am scos-o în evidență. Am vrut ca episodul acesta scurt, dar frumos să prevaleze asupra greutăților realiste care foarte des se întâmplă la sat.