Lipsa curajului şi degradarea vieţii politice

Un subiect vechi şi care va reveni inevitabil este acela al mono- sau bicameralismului. Preşedintele Traian Băsescu a transformat subiectul în baricadă personală, exploatând nemulţumirea populară faţă de o viaţă politică marcată de atâtea scandaluri. A fost cu siguranţă un abuz. Ca să fie mai clar să luăm exemplul următor. Să ne amintim episodul mai vechi în care preşedintele supărat pe poziţia politică a Olandei, a cerut boicotarea produselor olandeze. După modelul referendumului din 2009, preşedintele ar fi putut continua campania agitatorică şi invectivele împotriva producătorilor de lalele, declanşând apoi, la momentul oportun o consultare populară privitoare la comerţul cu Olanda. Nu e greu de prevăzut că ar fi obţinut un mare succes şi că, aureolat de imaginea de apărător al naţiunii, ar fi propus apoi o lege de taxare drastică o produselor olandeze. Pare exagerat, dar exemplul arată mai clar cum poate cineva rău intenţionat să exploateze sentimentele populare, de altfel atât de volatile. Referendumul din 2009 este unul din cele mai grave episoade din ultimii ani căci el, deşi a rămas fără consecinţe juridice, ne arată cât de firave sunt în România instituţiile liberale. Prin referendumul aflat la dispoziţia preşedintelui şi a umorilor publice se poate întâmpla orice. Referendumul a fost un avertisment în ceea ce priveşte ameninţarea populismului şi a riscurilor marilor mobilizări populare.

Regretabil a fost însă mai ales modul lipsit de curaj în care s-au comportat o seamă întreagă de colaboratori inteligenţi ai preşedintelui. Aşa cum am putut vedea pe parcurs din luări de poziţie indirecte, destui dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Traian Băsescu nu îi împărtăşeau entuziasmul pentru monocameralism sau mai ales, pentru modul în care încerca să-l impună, dar au evitat să intre în conflict cu acesta. Astăzi de pildă, un jurist reputat ca Valeriu Stoica spune la ISP, într-o dezbatere despre modificarea Constituţiei, că ”dacă vorbim de o rescriere a statutului tuturor celor trei puteri, nu e vorba doar de puterea executivă, e vorba şi de Parlament, mi-e greu să cred că se va accepta ideea Parlamentului unicameral. Şi până la urmă nu ar fi o dramă asta. Important este să realizăm o diferenţiere netă între Camera Deputaţilor şi Senat.”

Au fost însă şi alţi colaboratori ai lui Traian Băsescu care luaseră iniţial distanţă faţă de monocameralism, dar apoi au intrat oportun în corul ”reformatorilor”. Curajul de a susţine cu toate riscurile idei bazate pe convingeri a devenit atât de rar. Nu e doar un păcat românesc, căci peste tot în lume gânditori lucizi remarcă atrofierea curajului ca virtute civică şi proliferarea poziţiilor comode şi oportune. O tânără autoare franceză, Cynthia Fleury, profesoară de filosofie, a scris chiar o carte intitulată ”Sfârşitul curajului şi recâştigarea unei virtuţi democratice” (Fayard, 2010). Democraţia - observă autoarea - nu se poate perpetua fără să se sprijine pe soclul curajului individual. Curajul, virtute cardinală, scrie Cynthia Fleury, este condiţia de bază a unei bune funcţionări a societăţilor democratice.

În cazul strict al dezbaterii constituţionale, dacă toţi oamenii competenţi ar fi avut şi curajul să-şi expună public punctele de vedere, nu s-ar fi ajuns la un referendum care nu a făcut altceva decât să instrumentalizeze cinic resentimentele populare.