Logica alianţelor guvernamentale

Scandalul procurorilor a atras atenţia asupra funcţionării USL şi în general asupra funcţionării alianţelor guvernamentale. Nu există nicio reflecţie dedicată funcţionării alianţelor româneşti în afara unui corpus vast de comentarii care deplâng incapacitatea acestora de a ascunde dezacordurile. Alianţa CDR-PD, Alianţa DA şi Uniunea Social Liberală par, la prima vedere, să reproducă acelaşi model de comportament. Spre deosebire de ultimele două, Alianţa CDR-PD se constituise după alegeri, dar ea se configurase totuşi prin colaborări parlamentare anterioare şi mai ales prin frontul comun anti-Iliescu din al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Iar în ciuda faptului că alegătorii celor două grupări se aflau în mod tradiţional pe poziţii ostile, alianţa CDR-PD a fost până acum cea mai longevivă.

Aşadar, alianţele acestea sunt cu adevărat incapabile să se pună de acord fără să exhibe dispute penibile, sau în realitate ele au interesul să-şi expună dezacordurile?

În perioada 1997-2001, alianţa CDR-PD a fost zguduită de nenumărate scandaluri, dar ele nu au fost expuse ca atare. Dimpotrivă, în cele mai mult cazuri motivele reale ale disputelor care se făceau simţite într-un fel sau altul erau mai curând camuflate. De exemplu, subiectul restituirii proprietăţilor a provocat o veritabilă ruptură între CDR şi PD, dar, în mod surprinzător, niciodată acest lucru nu a făcut obiectul unor dispute explicite. PD se opunea prin reprezentanţii săi de la diferite etaje guvernamentale sau în Parlament, dar în mod disimulat şi nu prin declaraţii de principiu. Iar din această cauză ţărăniştii nu au putut să probeze în mod convingător pentru toată lumea că sunt blocaţi în intenţiile lor bine definite, părând adesea că se lamentează pentru propria lor neputinţă. PD a adoptat exact aceeaşi tactică în legătură cu deschiderea arhivelor Securităţii, boicotând pe Constantin Ticu Dumitrescu, dar fără să asume o opoziţie făţişă. Dar cu toate acestea, alianţa a fost dusă până la capăt, iar rezultatul a fost moartea electorală a CDR, care şi-a pierdut şi o parte a electoratului propriu. Eşuând în propriul proiect anticomunist (restituiri de proprietăţi, dosare de Securitate, legea lustraţiei etc), CDR şi-a alienat o parte a electoratului propriu.

Probabil de aceea, următoarea alianţă a fost marcată de la bun început de o sporită circumspecţie. Liberalii, care erau preveniţi de riscurile unei coabitări tăcute, au reacţionat vehement împotriva propunerilor preşedintelui Băsescu, alianţa DA devenind foarte repede o scenă a disputelor deschise. Elena Udrea de exemplu dezvăluia un bileţel primit de la Călin Popescu Tăriceanu, Monica Macovei ea însăşi depunea mărturie împotriva primului ministru, şamd. De data aceasta, avertizaţi de urmările “cuminţeniei” ţărăniştilor, liberalii nu au ezitat nici ei să expună motivele dezacordurilor, cerând implicit aprobarea şi susţinerea opiniei publice. Ei au replicat mai cu seamă cu argumente din arsenalul anti-comunist până când preşedintele asumând condamnarea oficială a regimului comunist a luat din nou avans în planul imaginii.

Alianţele problematice au învăţat aşadar să-şi regleze raporturile de forţe prin recurs la opinia publică. Partidele din USL par să recurgă la aceleaşi procedee, dar, de data aceasta, liberalii sunt pentru prima dată cei mai vocali şi au iniţiativa denunţurilor. S-a văzut că cei care se plâng primii şi pe tonul cel mai înalt au câştig de cauză cel puţin pe termen scurt. Publicul, sentimental şi impresionabil, ia partea celor “nedreptăţiţi” sau, cel puţin, aşa speră militanţii partidelor.

Nu putem şti ce se va întâmpla în continuare şi nici nu are sens să ghicim, dar putem spune ce s-a întâmplat în trecut: cei care au urmat scopuri politice serioase cu devotament şi discreţie au pierdut. Viaţa e mai crudă decât cinematograful hollywoodian, iar starea dramatică în care se află România este o probă indubitabilă.