Lungile picioare ale minciunii cu picioare scurte

Tristă soarta comentatorului politic! Să stai mereu cu ochii pe noutăţi precum cetăţeanul României comuniste pe butelie nu e chiar o situaţie de invidiat. Iar când lucrurile sunt la fel de previzibile precum egalul măsluit dintre AS Roma şi Lazio, îţi vine să-ţi laşi baltă, vorba poetului, „toate interesele”. Ce interese trebuie să aibă, la urma urmelor, cineva care scrie despre viaţa publică? Ce altă agendă decât informarea corectă a cetăţeanului? Ei bine, cam prea frecvent presa din România depăşeşte acest rol normal, transformându-se într-un producător de evenimente. Şi nu mă refer la evenimentele culturale sau sportive.

Să luăm, de pildă, exemplul premierului Tăriceanu, hărţuit de presă până n-a avut încotro decât să-şi ceară scuze. Am văzut de câteva ori înregistrarea discuţiei dintre premier şi sinistraţii din Banat rămaşi fără case, fără agoniseala de-o viaţă şi chiar fără speranţa că vor fi capabili să-şi mai clădească vreodată o existenţă normală. Situaţia era, în ciuda potopului de ape, incendiară: mii de oameni cu nervii distruşi, animale înebunite de teroarea acvatică ce te priveau cu ochi îngroziţi din hambarele gata să se prăbuşească, deruta şi neputinţa celor care, în mod normal, ar fi trebuit să ia măsurile necesare.

Sosit cu cele mai bune intenţii, Călin Popescu Tăriceanu s-a văzut pus în defensivă de oamenii care, pe de o parte, vedeau în el un slavator, pe de alta îl învinuiau indirect pentru lucruri pe care doar într-o stare de mare disperare poţi să le reproşezi unui şef de guvern: precaritatea constucţiilor de lut, ce se topeau văzând cu ochii sub forţa apelor. Departe de-a fi agresiv, aşa cum l-au înfăţişat posturile de televiziune şi ziarele, tonul premierului era compătimitor-defensiv: a încercat să-i facă pe oameni să înţeleagă situaţia reală, fără să le ofere iluzii fără acoperire, aşa cum, probabil, nouăzeci şi nouă la sută dintre politicienii planetei ar fi făcut. Ideea că s-ar fi răstit la oameni, spunându-le că n-are de unde să le dea hoteluri e o pură, crasă manipulare. În acea împrejurarea, important era tonul, şi nu cuvintele.

Fireşte, o ştire vioaie e aceea în care poţi arăta, în trei secunde, un fapt ieşit din comun (de genul pumnului expediat de subordonatul lui Becali, Mihai Stoica, unui spectator la un meci de fotbal). Dar paralelismele nu funcţionează chiar întotdeauna. De aceea, subiectele cu adevărat importante sunt evitate cu graţie. De pildă, în cazul inundaţiilor din Banat n-am văzut încă nici o anchetă serioasă de presă privind felul în care au fost construite digurile atât de uşor învinse de ape. Nu avem jurnalişti specializaţi în investigaţii complexe, în care să vezi şi altceva decât salivarea în faţa senzaţionalului. Avem doar juni care mânuiesc cu lejeritate microfonul şi aparatul de filmat, precum şi specialişti abili în montarea materialului brut furnizat de primii.

La fel, sosirea pompelor din Ungaria, într-un timp aproape incredibil de scurt, a fost pusă în umbră de scandalul absolut jenant iscat de-un şmecheraş de la o întreprindere numită „Aversa”, care-a folosit nenorocirea sinistraţilor pentru a face reclamă întreprinderii sale. În cele din urmă, individul s-a dovedit doar un banal pescuitor în apele tulburi ale „mândriei de a fi român”. Că alţi concetăţeni de-ai noştri s-au specializat în astfel de „tunuri” e, până la un punct, explicabil. Inacceptabil e când presa, în cvasi-majoritatea ei, se grăbeşte să umfle artificial astfel de gogoaşe. Adică să scoată banii din buzunarul cititorului vânzându-i nu iluzii, ci minciuni.