Mântuirea naţională într-un pas

Într-un remarcabil articol care ar merita o largă dezbatere, publicat de Evenimentul Zilei sub titlul "Vrei o Românie mai bună? Cinci paşi pentru a o face minunată", Paul Ghiţiu le sugerează românilor disperaţi din cauza situaţiei din ţară să nu arunce prosopul. El înşiruie în ordine ce ar fi de făcut ca România să se transforme salutar.

În esenţă autorul le solicită compatrioţilor săi s-o lase mai moale cu egoismul. Le propune, concomitent, să-şi facă datoria acolo unde lucrează, împiedicându-i pe hoţi să fure. Le cere să se informeze, activându-se fără a-i mai aştepta pe alţii să deretice în locul lor, prin ţară şi le recomandă ca, la rigoare, să protesteze şi să iasă, fără frică, în stradă spre a-şi reclama drepturile încălcate. Sunt sfaturi, incontestabil, bune.

Relevând că aplicarea primelor trei sugestii din programul său le-ar face superflue pe ultimele două, autorul se remarcă printr-un memorabil exerciţiu de onestitate. El le cere compatrioţilor nu doar să-şi abandoneze naivităţile, ci şi să-l controleze pe el însuşi. „Nu mă crede nici chiar pe mine. Verifică-mă, vezi cine sunt, dacă am furat, dacă am intenţii ascunse, dacă am nevoie să te manipulez", mai notează Paul Ghiţiu.

E simplu acest program în cinci paşi? Este. Îl putem aplica? Dar de ce nu? Atunci de ce ţara mai este departe de a fi raiul pe pământ? De ce mai are puteri şi instituţii cheie conduse de inşi care, după ce au plagiat, ori s-au amestecat, ca politicieni, în treburile justiţiei, o subminează sistematic, contribuind la torpilarea democraţiei liberale? Căci ar trebui să fie clar oricui ce hram poartă declaraţiile recente ale unor C.P.Tăriceanu şi Victor Ponta. Ambii şi-au permis să atace public demnitatea şi activitatea unor magistraţi cu merite indiscutabile, precum preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ori şefa DNA. Întemeiate pe răstălmiciri ale actului de justiţie în cazul Rarinca, aceste atacuri grevează cu bună ştiinţă statul de drept de vreme ce, de la înălţimea conducerii guvernului şi parlamentului, se pun în discuţie autoritatea şi independenţa unor personalităţi şi instituţii cheie ale justiţiei şi luptei anticorupţie.

Astfel, în timp ce în parlament se urmăreşte imunizarea marilor corupţi, umblându-se la modificarea legii ANI şi a Codului Penal, mai marii ţării promovează ştergerea separaţiei puterilor, ţintind, în consecinţă, spre inima statului de drept. În fine, nu întâmplător premierul încearcă să-şi ascundă catastrofala prestaţie, escamotând autoritatea guvernului său îndărătul tezei aberante, potrivit căreia, în România, justiţia ar fi „unica putere”. O democraţie cu asemenea lideri e defectă. Dar de ce? Şi ce e de făcut? De ce, pe scurt, nu merge treaba? Pentru că românii ar fi egocentrici? Fatalişti? Pentru că nu şi-ar face datoria? Să fim serioşi. La 16 noiembrie românii au dovedit că numai egoişti ori fatalişti nu sunt. Şi că îşi fac şi datoria civică.

Programul într-un punct

Net mai greu atârnă în schimb dezinformarea. A o lichida, iată ce-mi pare a fi un realist program de mântuire naţională într-un singur punct. Mergând pe firul unor mari tradiţii, românii au toate motivele să-şi elaboreze programe etico-politice şi civice orientative proprii, apte să-i lămurească pe cei derutaţi. În „Ghidul rătăciţilor” marele filosof medieval Maimonides le oferea celor perplecşi un îndreptar în 13 puncte, plecând de la elogiul Creatorului, care nu poate fi indiferent faţă de fapta creaturii sale. Biblia, mai concisă, conţine Decalogul. Evreii şi creştinii au considerat că pot reduce catalogul celor zece porunci la una, inclusă în Levitic: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.

Întru orientare, catolicii îl au pe Suveranul Pontif. Protestanţii, principiul „Sola scriptura”. Românii au o istorie încărcată. Instituţia poate cea mai activă şi dinamică a României totalitare a fost poliţia ei politică, Securitatea, cu tot cu aparatul ei dezinformator. Torţionarii, complicii şi turnătorii lor, nepedepsiţi în genere după decembrie 89, au continuat din răsputeri, împreună cu unii din urmaşii lor, să pună umărul la prostirea generală, necesară perpetuării unui sistem care să blocheze discret edificarea statului de drept. Nu puţini se regăsesc în presă. La publicaţii politice sau culturale, pe sticla unor televiziuni specializate în linşaje mediatice, la site-uri conspiraţioniste şi manipulative, propagând făţiş ori subcutanat minciuna şi resentimentul.

Scena politică şi balaurul dezinformării

Dacă la toate acestea se adaugă viciile unei globalizări care, pe lângă binefacerile ei multiple, a instalat în peisaj şi câteva regretabile neajunsuri, precum jurnalismul amator, făcut după ureche, se realizează lesne cât de spinoasă e problema informării. Ea devine virtual insolubilă într-o cetate asediată din interior şi exterior de oligarhi cu nostalgii şi propensiuni totalitare şi cu politicieni marcat idiosincratici faţă de libertate, democraţie şi principiile statului de drept, capabili să înrobească presa.

E fatal ca o asemenea cetate să se prefacă în spaţiul unui deşert instituţional, cu instituţii esenţiale ale democraţiei care combat democraţia şi perpetuează în acest scop carenţe de memorie şi sistem axiologic. În acest spaţiu, Biserica întârzie în a oferi soluţii, de vreme ce o parte din ea se arată amnezică la complicităţi din trecut, investeşte net mai mult în imaginea proprie şi în propăşirea unor ierarhi, decât în credincioşi şi nu prea pare acut interesată de nevoile urgente ale naţiunii.

Crizele n-ar fi ce sunt dacă n-ar afecta credibilităţi

În aceste condiţii în cine să aibă încredere românul? De sfaturile cui să asculte? Oamenii de rând n-au nici timpul nici facultăţile necesare să întreprindă verificări de amploare. Ori să înţeleagă mecanismul sofisticat prin care o clasă politică parţial irecuperabilă atacă eficienţa şi independenţa justiţiei profitând de o presă ticăloasă spre a-şi machia intenţiile şi a viola vrerea electoratului.

Dar oricine poate constata că în România funcţionează un parlament bicameral şi supraponderal în ciuda voinţei exprimate clar, prin referendum, a naţiunii, de a se trece la un for legislativ redus şi unicameral. Ori că guvernul e condus de un premier dezavuat de popor la prezidenţiale. Că parlamentul e dominat de un grup cu probleme penale. Că presa, liberă doar parţial, este coruptă în segmente vaste şi îndeamnă prin urmare la opţiuni false, eronate, pernicioase.

Aici se închide cercul vicios. Poate fi spart? Există, poate, o cale. E orientarea spre faptele şi spusele acelor gânditori, politicieni şi ziarişti care, fără a fi perfecţi, se străduiesc de ani buni, constant, să îndrepte ce nu merge, să nu mintă, să întărească justiţia şi statul de drept, nu să le anemieze, să susţină libertatea şi democraţia autentică, respectând voia naţiunii, iar nu să asmută contra alianţelor occidentale ale ţării. Iată o cale de ieşire din impas.

Dar cum să-i identificăm pe salvatori? Nu-i foarte greu. Sunt cei ce nu se umflă în pene şi pun naţiunea deasupra lor, cerând comunităţii să-i verifice chiar şi pe ei. Ei ştiu bine, că libertatea nu face doi bani în lipsa adevărului. Slujindu-l, pot sluji naţiunii drept reper.

Aş adapta, în consecinţă, ce-ar fi de adaptat. Şi aş propune, ţi-aş propune: iubeşte adevărul ca pe tine însuţi. Ca pe un comandament al mântuirii naţionale într-un singur pas.