Mînă în mînă?

„Cine nu ne dă mîna, ne va simţi pumnul”. Fraza rostită de comandantul trupelor britanice din Helmand, deşi este un mesaj paşnic are o componentă belicoasă.Poate de aceea soldaţii aflaţi în subordinea lui se referă la actuala lor misiune ca la o incursiune în inima întunericului.

Talibanii nu pot cîştiga bătălia şi cînd îşi vor da seama, vor cădea pe gînduri – opina încurajator ministrul afgan al apărării la Kabul. Cu alte cuvinte, vor trebui să cadă la pace, să accepte dialogul, reintegrarea lor socială şi politică, să participe la procesul reconcilierii…

Sunt fraze şi idei care s-au făcut auzite înaintea începerii ofensivei NATO în sudul Afganistanului, menită să pună capăt revoltei paştunilor, din ale căror rînduri sunt recrutaţi talibanii radical-islamişti. Acest cel mai numeros grup etnic a beneficiat cel mai puţin de ajutoarele internaţionale, deşi a avut cel mai mult de suferit de pe urma războiului.

Locuitori ai sudului şi estului ţării, de-a lungul frontierei cu Pakistanul, trasată aleatoriu de foştii colonialişti britanici, paştunii se simt abandonaţi, trădaţi, nereprezentaţi nici de guvernul de la Kabul, nici de cel de la Islamabad.

De acest vid de putere şi de rezervorul de nemulţumiri profită din plin talibanii. Cu arma în mînă fac presiuni şi promisiuni care îi tentează mai ales pe tinerii bărbaţi lipsiţi de orice perspectivă. Iar paştunilor, idealul patriarhal-arhaic de viaţă propagat de talibani le este oricum mai familiar decît lifestyle-ul şi valorile occidentale.

Şi chiar dacă talibanii sunt minoritari, paştunii, asupra cărora ei îşi exercită influenţa, sunt majoritari. În pofida debutului promiţător, noua ofensivă militară din sudul Afganistanului are încă un final deschis.

Este nevoie de mai mult decît de forţa armelor, spre a-i convinge pe paştuni că există o alternativă la talibani. Uşor nu va fi, devreme ce pînă acum, locuitorii din sudul Afganistanului i-au perceput pe membrii forţelor internaţionale mai degrabă ca invadatori veniţi să le inculce un alt stil de viaţă, dispuşi să pactizeze însă cu războinicii şefi locali, adversari ai talibanilor, unii dintre ei vinovaţi ei înşişi de crime de război şi totuşi, nedepepsiţi. Iar în cabinetul preşedintelui Karzai se mai află şi cîte un prinţ războinic.

Paştunii mai ştiu că în ţară circulă uriaşe sume de ajutor, provenite din străinătate, dar că adesea o bună parte dispare în buzunarele reprezentanţilor „noului Afganistan”. Astfel se risipeşte un preţios capital de încredere a populaţiei în noile structuri ale puterii şi în forţele internaţionale.

Cei care au optat pentru schimbare, s-au simţit abandonaţi odată cu plecarea militarilor străini. De astă dată, trupele NATO şi militarii afgani au promis că vor rămîne în sudul bîntuit de nelinişti deşi preşedintele Obama a anunţat începutul retragerii în 2011.

În prealabil, demonstraţia de forţă va trebui să-i constrîngă pe talibani să se aşeze la masa tratativelor, să facă posibilă participarea lor la procesul politic, oricît de inacceptabilă ar fi ideologia lor, din perspectiva occidentului. Pentru unii băştinaşi însă ideile islamişilor radicali par a fi mai digerabile decît conceptele politice ale apusului.

Este limpede că schimbarea Afganistanului trebuie să se producă din interior, că ea reclamă timp, răbdare, un spaţiu de dezbateri dar, mai ales, educaţie şi cultură. Iar dacă aşa stau lucrurile, actuala ofensivă militară nu poate fi încă începutul sfîrşitului talibanilor…

Autor: Sandra Pettersmann/ Rodica Binder
Redactor: Vlad Drăghicescu