Mărturiile supravieţuitorilor de la Cernobîl

Este ziua pe care Nicolai Bosyi nu o va uita niciodată. "La ora 1:23 s-a petrecut explozia. Un nor uriaş de materie radioactivă s-a înălţat deasupra oraşului", povesteşte ucraineanul, pe atunci în vârstă de 44 de ani.

În calitate de ofiţer, era limpede că trebuia să participe la acţiunile de izolare a centralei. "Catastrofa a fost un război pe care ni l-a declarat reactorul numărul patru", mai spune Bosyi. Nimeni nu bănuia forţa destructivă a inamicului până atunci necunoscut.

350 de bărbaţi din Kiev au fost pur şi simplu "pescuiţi" din fabrici şi de pe străzi şi trimişi la Cernobîl pentru a lua parte la operaţiunile de securizare a zonei afectate. Nikolai Bosyi a preluat conducerea brigadei. Timp de şaisprezece ore pe zi, elicopterele erau încărcate până la refuz cu material de împrăşiat cu conţinut de plumb, menit să împiedice scurgerile radioactive.

În timp ce echipele de intervenţie luptau împotriva răspândirii radiaţiilor, populaţia din regiune savura zilele însorite de primăvară. În fosta URSS mai nimeni nu ştia de catastrofa petrecută în apropierea frontierei cu Belarus.

Vestea a ajuns la urechile ruşilor abia după ce în Suedia nivelul radiaţiilor a atins cote alarmante. Conducerea sovietică a emis un comunicat de presă la 70 de ore de la producerea accidentului. Opinia publică nu a fost însă informată şi asupra realei dimensiuni a catastrofei.

Ziua de 1 Mai a fost sărbătorită, ca întotdeauna, cu fast. "Era o zi senină. Toată lumea ieşise la demonstraţia organizată de Ziua Muncii", îşi aminteşte Galina Kolbik, profesoară de limba germană în oraşul belarus Tschausy. "Abia în anii ce au urmat ne-am dat seama cât de iresponsabil a fost comportamentul autorităţilor", adaugă Kolbik. Chiar dacă este situat la trei sute de kilometri de Cernobîl, oraşul a fost afectat de radiaţii.

Efectele accidentului nuclear din Ucraina s-au resimţit pe aproape un sfert din teritoriul Republicii Belarus. În anumite regiuni, contaminarea cu particule radioactive a fost atât de pronunţată încât oamenii au fost nevoiţi să părăsească oraşele.

"Soldaţii săpau gropi uriaşe în dreptul fiecărei case. Apoi clădirile erau împinse cu buldozerul în gropi şi astupate cu pământ. Erau complet acoperite", povesteşte Oleg Pisarev, şofer de autobuz. Acum doi ani, un cunoscut de-al lui care a s-a implicat în operaţiunile de înlăturare a efectelor catastrofei a murit de cancer. În regiunile afectate de accidentul de la Cernobîl a crescut numărul cazurilor de cancer şi de afecţiuni tiroidiene.

Doar o treime din cei 350 de ucraineni care au dat o mână de ajutor la Cernobîl în ´86 mai trăieşte acum, susţine Nikolai Bosyi. "Vinovat este sistemul (...) În Uniunea Sovietică răspunderea era colectivă, iar lucrul acesta însemna că nimeni nu e răspunzător pentru ceva", adaugă el.

"Crezul sistemului era că nu există obstacol, pe care URSS să nu-l poată învinge", notează Svetlana Alexievici în cartea ei, intitulată "Cernobîl. O cronică a viitorului". Era un sistem în care oamenii credeau orbeşte, dar pe care sistemul i-a sacrificat. În fond, şi vieţile lor au devenit "nişte resurse", ce puteau fi folosite la nevoie.

Autori: Olga Kapustina, Claudia Ştefan
Redactor: Petre M. Iancu