MAE răspunde Departamentului de Stat al SUA

Ca să păstrăm justa proporţie, să arătăm mai întîi că diplomaţia de la Bucureşti acceptă fără comentarii cea mai mare parte a observaţiilor făcute în raportul Departamentului de Stat.

Multe dintre acestea sînt preluate de altfel din presă sau din rapoarte bine documentate ale unor organizaţii neguvernamentale, cum ar fi de exemplu Apador-CH.

Chiar dacă oficialităţile de la Bucureşti nu sînt întotdeauna de acord cu punctul de vedere american, nu au suficiente argumente contrare şi în general nu au siguranţa de sine necesară pentru a deschide o controversă.

De exemplu, toţi miniştri de Interne cîţi s-au succedat au respins neoficial acuzaţiile privind tratamentul rău pe care poliţiştii îl acordă cu predilecţie romilor. Oficial însă, au înghiţit fără replică observaţiile americane.

În alte cazuri e vorba de o problematică cu rădăcini istorice – şi care nu poate fi cu uşurinţă transpusă în termenii democraţiei americane – aşa cum este problema raportului dntre bisericile creştine tradiţionale şi cultele neo-protestante.

E posibil de asemenea ca responsabilii de la Bucureşti să fi trecut sub tăcere alte observaţii – cum ar fi aceea privind lentoarea procesului de restituire a proprietăţilor – deoarece complicităţile sînt mult prea largi.

Totuşi, Bucureştiul a ţinut să arate că lucrurile nu stau chiar aşa cum spun americanii. Comunicatul MAE semnalează că în România copiii de romi care nu au fost înregistraţi la naştere nu devin apatrizi.

Ce-i drept, Raportul Departamentului de Stat nici nu spunea acest lucru, mulţumindu-se să arate că ei sînt apatrizi de facto.

MAE mai semnalează că, în ciuda a ceea ce spune Raportul Departamentului de Stat, Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă pentru Refugiaţi, de la Timişoara, este chiar un succes, unul preluat şi de alte state cu probleme asemănătoare.

Dar marea nemulţumire a MAE se referă la generalizările pe care le face Raportul american pe baza unor cazuri unice: „elementele de evaluare din partea introductivă a raportului conţin anumite generalizări care nu corespund, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, cu informaţiile punctuale din secţiunile raportului, aceste evaluări generalizante fiind bazate pe un număr limitat de cazuri individuale identificate“.

MAE nu dă exemple. Raportul conţine însă cazuri mai mult sau mai puţin recente de mare notorietate, cum ar fi parada lui Radu Mazăre în uniformă de nazist, urmărirea ilegală de către SRI a convorbirilor telefonice ale lui Dinu Patriciu sau ameninţările pe care Elena Udrea le va fi transmis unui ziarist.

Raportul ridică semne de întrebare privind exigenţa cu care sînt condamnate manifestările extremiste sau antisemite, se întreabă dacă dreptul la viaţă privată este cu adevărat respectat şi, în fine, avertizează asupra riscurilor care planează asupra libertăţii presei.

Aşa cum am văzut, oficialităţile de la Bucureşti dezaprobă aceste „generalizări“, dar pe de altă parte ele nu fac decît să alimenteze toate acuzaţiile.

Ministrul Turismului, Elena Udrea, de exemplu, într-o postare amplă de pe blogul ei, dezminte şi ea informaţiile conţinute în raportul Departamentului de Stat, dar o face recurgînd la un citat din Goebbels.

Elena Udrea combate un raport care printre altele incriminează pe Radu Mazăre pentru portul uniformei naziste, citînd cu ghilimele din «Gobeles, Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist».

Ar fi exagerat să credem că Elena Udrea şi-a propus să reînvie patosul nazist, dar nu este exagerat să spunem că ministrul Turismului manifestă nu doar o teribilă lipsă de gust, dar şi o crasă ignoranţă.

În aceste condiţii replica MAE este cu totul inutilă.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu