Mai este actual monocameralismul?

Faptul că preşedintele insistă pe tema parlamentului unicameral arată că nu pare cu adevărat pregătit să reia jocul democratic. Lăsînd cu discreţie la o parte anumite trivialităţi şi exprimări necontrolate, de natură să inhibe o conversaţie politică firească, obstinaţia cu care preşedintele reia subiecte despre care se ştie cu siguranţă cu nu întrunesc o majoritate suficientă, este mai curând un motiv de îngrijorare.

Dar să arătăm că, mai întâi de toate, referendumul pentru un parlament unicameral este un exemplu de felul cum nu trebuie organizată o consultare populară. Nu a existat nicio campanie electorală destinată acestei probleme şi nicio dezbatere organizată. În afara unor emisiuni oarecare de televiziune, care au defectele lor inerente, şi în care colaboratorii preşedintelui au adus argumente cu totul insuficiente (”nevoia de a face economii”) sau cu totul improprii (”ar scădea corupţia”), nu s-a îngrijit nimeni să creeze un spaţiu dedicat anume acestei dezbateri. Cine îşi aminteşte o mai veche emisiune de televiziune, ”Mari români”, înţelege foarte bine ce înseamnă o dezbatere organizată şi întinsă pe o durată rezonabilă de timp. Emisiunea aceea care îşi propunea să plebisciteze mari figuri ale istoriei naţionale a reuşit pe durata unui an să mobilizeze infinit mai multe energii decât aşa numita campanie pentru referendum. Indiferent de opiniile pe care le putem avea despre aceste jocuri televizate, (şi despre plebiscitarea valorilor!) nu putem ignora că televiziunea publică a reuşit să facă pe cont propriu mai mult decât a făcut întregul stat pentru un proiect de importanţă naţională. O activitate ludică şi, în esenţa sa gratuită, a avut performanţe mult superioare, în planul organizării, intensităţii şi calităţii dezbaterii, decât un amplu proiect de stat.

După cum ne amintim, pledoaria în favoarea unicameralismului a putut fi rezumată printr-un slogan electoral al preşedintelui care îi avertiza pe membrii Senatului că nu vor scăpa de ce le este frică! În subsidiar, se putea înţelege că ”parlamentarii răi şi corupţi” vor plăti opoziţia lor prin desfiinţarea Camerei. Stilul acesta de a face politică nu are ce căuta în Uniunea Europeană. Recursul acesta la resentimentul popular şi la idei nebuloase nu are nicio legătură cu democraţia de tip occidental, care pretinde mereu idei clare şi bine argumentate, după cum nu poate trăi fără cetăţeni bine informaţi.

Opoziţia din vremea aceea a subestimat forţa de manipulare a acestei stratageme electorale şi a neglijat la rândul ei dezbaterea în aşa fel, încât în scurta campanie din 2009, s-a auzit o singură voce şi un singur punct de vedere, el însuşi rău argumentat. Un tânăr colaborator al preşedintelui constata, de pildă, că în Finlanda corupţia e foarte scăzută, că, în acelaşi timp, Finlanda are un parlament unicameral, de unde trăgea concluzia că desfiinţarea Senatului de la Bucureşti ar atrage după sine şi diminuarea corupţiei din România!

În al doilea rând se ştie că timp de 3 ani şi mai bine, ideea monocameralismului nu a reuşit să adune în jurul ei nici măcar întreaga majoritate guvernamentală, în linii mari favorabilă preşedintelui. Nici măcar toţi partizanii preşedintelui, dintre aceia care au luat permanent cuvântul în favoarea sa, nu susţin cu adevărat monocameralismul, deşi au preferat să tacă, căci altceva li se părea mai urgent. Aşadar reluarea subiectului cu presupoziţia neverificată că ar avea susţinere democratică nu face decât să tulbure apele şi să creeze nelinişte cu privire la viitor.