Mai mult decât vorbe

Democraţiile occidentale au tolerat victoria bolşevică în Rusia. Apoi au asistat pasive, în anii '30 ai veacului trecut, la ascensiunea mişcării extremiste a lui Hitler, care avea să pună stăpânire pe Bătrânul Continent şi să-i împovăreze conştiinţa cu cea mai monstruoasă crimă din istorie.

Nepăsarea vestului a continuat să facă victime şi după ce s-au înfiinţat Naţiunile Unite. Organizaţia Mondială s-a ivit la umbra remuşcărilor iscate de indiferenţa aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial faţă de sistemul concentraţionar nazist şi faţă de soarta celor 6 milioane de evrei masacraţi cu mic cu mare în fabricile morţii create de Hitler şi de aliaţii lui europeni.

Dar, când le-a venit vremea, nici ONU şi nici SUA n-au putut, sau mai precis n-au vrut să intervină direct spre a împiedica genocidul cambodgian din anii 70, sau pe cel ruandez din anii 90.

În 1973, cu sprijinul activ al Moscovei şi al comuniştilor sovietici, lumea arabă a încercat să distrugă militar statul evreu. Rezultatul unui succes al ofensivei trupelor egipteano-siriene în războiul declanşat surprinzător, nota bene, de Yom Kippur, principala sărbătoare evreiască, o zi dedicată iertării păcatelor, ar fi fost neîndoielnic. Victoria arabă s-ar fi soldat nu doar cu lichidarea statului evreu, ci şi cu exterminarea populaţiei de religie israelită.

Cu toate acestea, SUA au ezitat îndelung înainte de a organiza un pod aerian menit să ofere statului evreu armele de care avea nevoie spre a rezista asaltului arab. Iar ţările europene, speriate de eventualitatea unor represalii arabe, le-au refuzat avioanelor cu ajutoare americane dreptul de a le survola teritoriul ori de a le folosi aeroporturile.

In extremis, israelienii s-au salvat graţie competenţei propriei oştiri, dar memoria traumatizantei izolări internaţionale a statului evreu, a cărui populaţie s-a văzut din nou ameninţată cu reluarea genocidului declanşat de nazişti în Europa, a rămas o rană vie.

Nu mai puţin iresponsabilă s-a vădit indiferenţa puterilor occidentale faţă de genocidul iugoslav. În anii 90 puterile vest-europene au asistat cu mâinile în sân la prima reeditare, pe pământ european, a politicilor de epurare etnică. Dezintegrându-se, fosta Iugoslavie s-a transformat într-un cimitir de civili căzuţi în masă victimă celei mai stupide uri între naţiuni şi confesiuni. A fost nevoie de ani de zile de ezitări şi pertractări înainte ca în America revolta generată de politicile genocidale din spaţiul iugoslav să atingă punctul de fierbere şi SUA să pună capăt măcelului.

Acum sunt în pericol libienii şi alte populaţii arabe revoltate. În ciuda dispreţului faţă de viaţa umană afişat de regimul unui tiran de o cruzime ieşită din comun, în ciuda recursului dictatorului la avioane şi arme dintre cele mai sofisticate pentru reprimarea propriului popor, occidentul ezită să intervină militar.

Expulzarea Libiei din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului pare a fi un semnal pozitiv. În fapt nu e decât o simplă frunză de smochin, menită să acopere goliciunea unei demisii morale ruşinoase. E vorba de jenantul vid moral al unor guverne apusene aparent prea laşe ca să se hotărască să permită alianţei nord-atlantice să intervină şi să pună capăt masacrului libian.

Unii experţi argumentează că vestul ar trebui, chipurile, să-şi apere imaginea în lumea islamică, evitând orice nouă intervenţie, fie şi umanitară, într-un stat arab. Or, paharul suferinţelor libiene s-a umplut de mult. Destul e destul.

Imaginea occidentului n-are cum să se mai îmbunătăţească în ochii islamiştilor. În schimb, populaţiile arabe însetate de libertate care au ieşit în străzi şi au sfidat regimuri represive sângeroase merită din partea vestului mai mult decât vorbe frumoase. De faptele apusului va depinde raportul dintre lumea occidentală şi cea musulmană.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu