Mai uşor cu pianul etichetelor grele pe scări

Starea deplorabilă a lumii actuale şi a democraţiei ca sistem se oglindeşte fără nicio îndoială, perfect, în actuala competiţie electorală americană. Nu putea fi altfel într-o lume globalizată în care America e singura superputere.

În aşteptarea rezultatelor alegerilor preliminare americane care, iată, au potenţialul de a transforma „super tuesday” într-o zi neagră de marţi, cu populişti ca Trump şi Sanders în poziţii proeminente sau fruntaşe, e bine să dăm dovadă de precauţie.

La ambele extreme şi chiar la centrul spectrelor politice, lumea salivează, aşteptând fulminantul rezultat. La stânga, Washington Post îl consideră pe Donald Trump „un Frankenstein”, un „monstru” creat de „Grand Old Party”, de conservatorii care domină partidul republican. Potrivit ziarului american din Washington, „crima” succesului unui demagog ca Donald Trump n-ar fi fost posibilă dacă dreapta republicană nu i-ar fi desţelenit calea făcând o opoziţie fundamentală la politicile preşedintelui Obama.

Unii democraţi venerabili, înspăimântaţi de retorica populistă a lui Trump, merg chiar mai departe pe firul acestei ape, calificându-l, mânaţi parcă de un început de panică, drept „fascist”. Căci „recunosc un fascist dacă-l văd”, susţine, de pildă, textual, profesorul şi politologul Vladimir Tismăneanu, invocând, ca probă a calificării sale în materie, trecutul antifascist al familiei şi pe cel anticomunist al carierei sale de istoric.

Îngrijorarea profesorului Tismăneanu mi se pare justificată şi legitimă. Nimic nu ni-l poate face pe Trump simpatic, ori verosimil, ca preşedinte, dacă solicită ca suspecţii de terorism să fie torturaţi; dacă revendică discriminarea oamenilor pe bază de religie; ori dacă se pronunţă în favoarea unui soi de justiţie tribală, în termenii căreia sunt vânaţi nu doar teroriştii, ci şi familiile lor; pe scurt, dacă militează pentru încălcarea sistematică a drepturilor omului şi a dreptului internaţional.

Dar a-l califica drept fascist mi se pare, totuşi, riscant. Căci nu ştiu cum i-am numi atunci pe ideologii lui Putin? Pe Mussolini? Pe rasiştii din „Subterana naţional-socialistă” care şi-au petrecut mai mult de un deceniu ucigând străini în Germania doar pentru că păreau străini? Pe islamofasciştii care neagă Holocaustul şi militează pentru „ştergerea de pe hartă a Israelului”? Ne-am plânge că terminologia politică e prea săracă? Insuficient de evoluată? Prea puţin potrivită?

Nu mai puţin problematică îmi pare aprecierea ziarului Washington Post. A spune că Trump e produsul propriului său partid pe care, întrucât a devenit prea puternic, va sfârşi prin a-l distruge, nu face dreptate istoriei factuale, realităţii politice şi imperativelor morale. Realitatea e că, dacă Trump e produsul cuiva, cu siguranţă e, în bună măsură, creaţia paradoxală a unei stângi pure şi dure. Una care, sub Obama, a guvernat America timp de opt ani, polarizând din răsputeri ţara (şi lumea a cărei superputere sunt SUA) printr-un curs impregnat de intoleranţă ideologică şi de excesele doctrinare ale corectitudinii politice.

Democraţiile autentice funcţionează ca pendulul. Inepţiile politice interne sau externe ale unui Obama şi exagerările mânând naţiunea, viforos, către una din limitele spectrului politic, riscă invariabil să dea naştere unor mişcări violente spre cealaltă extremă. Iar pofta de populism devorând segmente tot mai largi ale electoratelor occidentale nu pare explicabilă doar ca reacţie la crizele ţinându-se lanţ din 2008 încoace. Le Pen, Pegida germană, populiştii scandinavi sunt greu de conceput în afara sentimentului multora de a fi devenit, politic, orfanii unei elite sieşi suficiente.

Şi peste ocean se topeşte, văzând cu ochii, rezervorul democraţilor. Şi în SUA proliferează inşii care, săturându-se să li se interzică varii libertăţi în numele statului de drept, confundă criticile şi protestele legitime cu tentaţia de a crede că democraţia ar fi devenit dispensabilă. Că nu ar mai funcţiona. Că s-ar fi degradat şi n-ar mai fi un „vector” admisibil în „actuala conjunctură” politică, că n-ar mai corespunde propriei definiţii, după cum afirma un cetăţean pretins sau realmente alarmat.

Globalizarea ridică într-adevăr probleme greu sau imposibil de soluţionat de către democraţii naţionale, în absenţa unei cooperări internaţionale autentice şi sistematice. Dar această evidenţă nu implică defel că democraţiile ar fi caduce. Dimpotrivă, o colaborare autentică şi fructuoasă presupune existenţa unor democraţii. Căci doar naţiunile libere şi demne pot coopera pe termen lung în mod credibil şi eficient.

Învechită e în schimb contrapropunerea antidemocratică. E adevărat, ce-i drept că, sub loviturile propagandei antidemocratice, intensificate până la un nivel fără precedent de Rusia, islamişti, ultranaţionalişti şi comunişti, pericolul de a crede că democraţia n-ar mai face faţă a luat o amploare fără precedent. Tot atât de clar ar trebui să fie însă, de asemenea, că trebuie să rezistăm ispitei de a cădea în această logică antidemocratică. Căci nu e o ispită nouă. Perpetuu e doar naufragiul ei. Căci a dus întotdeauna, în istorie, la dezastre pe cei care i-au cedat şi pe ai lor.

Trump şi Sanders sunt expresia radicală a stării de spirit anti-establishment a multor americani. Establishmentul nu e nevinovat. Sunt ei periculoşi? Foarte. Au eşuat cele două partide clasice în a oferi alternative nediscreditate? În mare măsură e clar că au eşuat. E deci nedrept, în fond, ca Hillary Clinton să profite finalmente de pe urma campaniilor celor doi „monştri”, ştiut fiind că şi în America alegerile se câştigă nu la extreme, ci la centrul spectrului politic.

Dar nu ne ajută să participăm la jocul demonizărilor, să cotizăm la forme de gândire nediferenţiată, să lipim etichete grele spre a ne simţi mai confortabil de partea bună a istoriei. Ne ajută, în schimb, să ne diagnosticăm boala exact. Şi s-o tratăm adecvat.