Manual de manipulare a premiului Nobel

Premierea Hertei Müller i-a surprins pe mulţi. Pe unii chiar i-a uluit. Nu pentru că autoarea bănăţeană din Berlin şi-ar fi făcut vreodată prost meseria. Dimpotrivă, elogiile pentru meşteşugul ei literar, pentru capacitatea ei de a stăpâni cuvintele, de a le mânui, de a nara şi de a stoarce poezie şi din piatră seacă, ba în special din piatra seacă a suferinţei omeneşti, sunt cvasi-unanime.

Dacă facem abstracţie de unele luări de poziţie vădit marginale, frustrate şi rău-voitoare ale unora dintre confraţii ei net mai puţin talentaţi, mai nimeni nu contestă valoarea literară ieşită din comun a textelor ei. Nici faptul că premiul i s-a acordat unei femei, una din puţinele distinse vreodată cu premiul Nobel pentru literatură n-a uimit prea mult.

Ceea ce, în Occident, a şocat, s-a dovedit a fi tâlcul politic şi etic univoc al scriitoarei şi al operei, mesajul ei anticomunist – nu doar anti-totalitar.

Într-o Germanie parţial obosită, după decenii de asiduă asumare a trecutului ei nazist, confruntarea cu capitolul comunist al propriei istorii a ajuns, şi nu de azi de ieri, să le pară multora cu totul dispensabilă. Faptul nu e greu de înţeles. Sub impactul intelighenţiei existenţialiste franceze de stânga în frunte cu Sartre, al 68-iştilor, al postmodernismului şi al aporiei deconstructiviste, în Germania s-a produs o mutaţie care a favorizat cecitatea unei părţi a elitelor ei la ororile crimelor comuniste. Simultan, noţiunea de „Realpolitik", desemnând un anume gen de pragmatism politic s-a erijat progresiv în dogmă sacrosanctă, infiltrându-se din politic în sfera juridică, precum şi pe tărâm moral. Compromisul, inclusiv cel încheiat cu foştii potentaţi comunişti şi ciracii lor securişti a început concomitent să tindă a deveni valoare-n sine.

Era firesc, aşadar, ca în vest clivajul de memorie despărţind Europa de-a lungul fostei Cortine de Fier să treacă drept semn al subdezvoltării răsăritenilor. În această lume occidentală elitistă, rigoarea morală a Hertei Mueller a făcut ca atare, ani la rând, figură de cenuşăreasă. Persistenţa aderenţei la memorie, la scoaterea din uitare a victimelor comunismului, a delatorilor şi torţionarilor n-avea cum să nu jeneze, n-avea cum să nu fie considerată o cantonare pernicioasă în trecut, iremediabil caducă, prăfuită, demodată.

Ne-am deda unei iluzii dacă am crede că, oferindu-i-se Hertei Müller premiul, se va schimba subit această stare de lucruri. Şi nu pentru că înalţii juraţi scandinavi au discreditat premiul odată în plus, acordându-i-l ca un soi de cec în alb unui preşedinte american care încă n-are nici un fel de „operă".

Ci, pur şi simplu pentru că recuperarea Hertei Müller, nu doar de către foştii (şi actualii) ei denigratori din România, ci şi de către criticii autoarei aparţinând elitelor germane, e, din păcate, facilă. Primii vor continua în orice caz să facă abstracţie de perpetuarea securităţii ceauşiste în România contemporană şi de talentul ei literar, s-o considere pe Herta Mueller o nemţoaică politizată şi, în cele din urmă, un indirect „produs ceauşist". Ceilalţi, din vest, îi vor elogia mesajul anti-totalitar, dar vor strâmba din nas cu trimiteri la accidentul originii ei româneşti, făcând un larg ocol în jurul sensului anticomunist al cărţilor ei.

Le rămâne o singură consolare tuturor celor ce vor refuza să adere la astfel de falsificări. Credinţa că, în cele din urmă, triumfă totuşi nu atât cinismul, cât memoria.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Drăghicescu