Marea tăcere de după criza catalană

Există o barieră, o limită de percepție, care îi împiedică în general pe români să aibă o reacție la ce s-a întâmplat duminică în Catalonia. Cu ani în urmă, România și Spania fuseseră unele dintre puținele țări care nu au recunoscut independența provinciei Kosovo, căci pentru fiecare dintre ele, în mod diferit, secesiunea unei provincii suna ca o amenințare la propria unitate statală. Dar dacă punem o clipă între paranteze o mai veche anxietate românească nu putem să nu observăm că democrația însăși a suferit o grea lovitură. Sutele de răniți dintre care unii în stare gravă, violențele neverosimile ale poliției naționale spaniole împotriva unei populații perfect pașnice ridică serioase semne de întrebare.

De altfel tăcerea liderilor politici europeni ca și a autorităților de la Bruxelles sunt mai curând semnele unui impas. Ce-i drept există câteva reacții, dar ele, ca toate excepțiile nu au reușit decât să confirme regula. A reacționat premierul Belgiei, Charles Michel (”Violența nu poate fi niciodată un răspuns”), după cum reacționase un conațional, Guy Verhofstadt, care nu mai are responsabilități guvernamentale, dar care animă energic grupul politic liberal (ALDE) din cadrul Parlamentului European. Liderul ALDE  a deplâns ce s-a întâmplat în Spania dezaprobând ambele părți, pe unii pentru a fi organizat un referendum interzis de Curtea Constituțională, pe ceilalți pentru o violență disproporționată. Numai că, fie și pe jumătate, dezavuarea guvernului de la Madrid ar fi pentru liderii europeni problematică, căci ar încuraja toate mișcările de nesupunere civică. Prin urmare asistăm la tăcere. O tăcere care semnifică tocmai dificultatea de a spune ceva care să nu sune a dublă măsură.

Cine poate nega că democrația este acel cadru care permite satisfacerea dorințelor populare? Toate libertățile sunt revendicate în numele democrației, toate guvernele autoritare din lume au fost și sunt acuzate că se opun aspirațiilor firești ale propriilor popoare. Trupele americane și-au justificat intervenția în Irak prin eliberarea poporului irakian și extinderea democrației în lume. Francis Fukuyama vedea deja în acest proces, pe care îl considera ineluctabil, un sfârșit al istoriei. În această lumină, dorința catalanilor de a obține independența este una pur și simplu democratică, câtă vreme este aspirația sinceră și pașnic afirmată a unui popor de aproximativ 7 milioane de oameni.

Pe de altă parte, democrația este definită ca fiind regimul politic în care puterea aparține legii (rule of law) sau în cuvinte mai puțin precise democrația este ”statul de drept”. Or, la 1 octombrie am asistat nu doar la ciocnirea dintre poliție și cetățenii care doreau să voteze, ci poate mai ales la ciocnirea dintre ”statul de drept” și ”aspirațiile populare”. În Spania, democrația liberală a ajuns să se conteste pe sine.

Despre criza democrației se vorbește de multă vreme și subiectul pare atât de vechi, încât unii îl pot considera pur și simplu inactual. Bunăoară, la începutul anilor 70 ai secolului trecut, Comisia Trilaterală (SUA, Europa, Japonia) comanda un raport asupra democrației care avea să fie redactat de Michel J. Crozier, Samuel P. Huntington și Joji Watanuki. Raportul care s-a numit mai mult decât elocvent ”The Crisis of Democracy” a fost publicat cu o introducere semnată de directorul Trilateralei de atunci, Zbigniew Brzezinski, care deplângea faptul că lumea occidentală trăia o stare de spirit asemănătoare aceleia în care apăruse ”Declinul Occidentului” al lui Oswald Spengler.

În principal, Raportul inventaria dificultățile care apăruseră în guvernarea democrațiilor după explozia mișcărilor contestatare ale anilor 60, în plină disoluție a instituțiior tradiționale și într-o epocă de slăbire a autorității sub toate formele ei. Cu toate acestea, documentul se dorea mai curând o încurajare și o replică dată comuniștilor care nu pregetau să anunțe mereu ”criza generală a capitalismului”. Așa cum rezuma Brzezinski, concluziile raportorilor, ”democrațiile își pot da adevărata măsură dacă se vor arăta sensibile la relația subtilă dintre libertate și responsabilitate”.

Raportul din anii 70 rămâne în destule privințe un document relevant atât ca diagnostic cât și ca orientare a elitelor globale și de aceea e legitim să-i împrumutăm provizoriu termenii. Prin urmare cum am vedea situația din Spania în termenii ”libertății” și ai ”responsabilității? Întrebare: Este liber poporul catalan să-și decidă soarta? Răspuns: Da, dar în limitele responsabilității. Întrebare: Responsabilitatea față de ce sau față de cine?

E ușor de văzut că la ultima întrebare nu se mai poate răspunde cu aceeași promptitudine. Într-adevăr, față de ce ar trebui să se considere catalanii răspunzători? Față de întreaga națiune spaniolă? Răspunsul ar fi părut poate pe deplin valabil cu mai multe decenii în urmă, dar după evoluțiile recente și ca efect al discursului antinaționalist al partizanilor unificării europene, nu se mai poate spune același lucru. Etosul național a pierdut teren și este denunțat categoric oriunde tinde încă să se manifeste. Ca probă, Ungaria și Polonia sunt supuse unui veritabil tir de la Bruxelles. Prin urmare a vorbi de răspunderea catalanilor față de națiunea spaniolă ar părea o impardonabilă dublă măsură. Și de aceea toți liderii europeni semnificativi preferă să tacă. În Marea Britanie de altfel a fost și mai evident că intențiile separatiste ale Scoției sunt strâns legate de aspirațiile ei europene în contradicție cu orientarea generală a englezilor.

În sfârșit, nu este vorba de a lua apărarea catalanilor (și nici de a-i condamna), ci doar de a remarca dificultatea în care ne găsim și care nu mai poate fi rezolvată în cadrul ecuației simple între libertate și responsabilitate, asa cum credea Brzezinski acum 40 de ani.

Horațiu Pepine, DW-București