Maturizată prin criză ?

Războiul din Irak a pus anul trecut la grea încercare coeziunea Uniunii Europene. Între timp, perioada contradicţiilor a trecut şi, după toate aparenţele, şocul scindării a produs noi rezerve de energie în căutarea poziţiilor comune în politica externă.

La începutul războiului din Irak, politica externă a Uniunii Europene se prezenta profund scindată. Astăzi, cele două tabere încearcă reapropierea. Adversarii declaraţi ai războiului – Franţa şi Germania – şi Marea Britanie ca aliat fidel al Statelor Unite au creat împreună baza unei capacităţi de apărare proprii a UE, complementară la alianţa NATO. Cancelarul federal Schroeder la conferinţa la vârf a UE din decembrie trecut:

“Franţa, Marea Britanie şi Germania au reuşit împreună să depăşească punctul mort - cu ajutorul altora, fără să pretindem vreo exclusivitate. Un eveniment, cred, imposibil de supraapreciat.”

Şocul scindării a produs noi rezerve de energie în căutarea poziţiilor comune, opinează Fraser Cameron, expert la Centrul de Politică Europeană, de la Bruxelles, care apreciază situaţia politică externă a UE astfel:

“Da, de fapt mult ameliorată faţă de cea a anului trecut. E incontestabil că UE se găsea în dezordine. Acum am căzut de acord asupra documentului strategic expus de Javier Solana, întreprindem acţiuni comune în Balcani, am făcut multe progrese în domeniul apărării. Văzută în amănunt, poziţia UE nu e de loc atât de gravă cum părea anul trecut.”

În documentul său strategic, Javier Solana, însărcinat al UE pentru politica externă, identifică terorismul internaţional ca ameninţare principală şi solicită din partea UE misiuni militare ca ultim mijloc procedural. Respinge însă atacuri preventive, de felul celui practicat de Statele Unite şi Marea Britanie în cazul Irakului.

Concepţia strategică a aflat consimţământul larg al tuturor partenerilor europeni, inclusiv din partea premierului britanic Tony Blair. Membri UE – în curând 25 – s-au apropiat cu încă un pas de politica externă comună şi – odată adoptată constituţia – devine imaginabil şi un ministru de externe european. Public, şefii de stat şi de guvern nu-şi mai impută cine cu cine a alcătuit care axă şi cine a semnat care scrisoare. O tematică pe care cancelarul Schroeder o dorea clasată deja la conferinţa la vârf UE-Statele Unite-Rusia, de la St. Petersburg, la doar trei luni după războiul din Irak. Gerhard Schroeder:

“Natural că toate părţile au declarat că acum nu poate fi vorba de reevaluarea unui capitol al istoriei – fiindcă de fapt asta e – ci să privim spre viitor.”

Un avânt suplimentar îl resimt foştii adversari ai războiului şi prin schimbarea guvernului în Spania – ca importanţă, al doilea partener european al Statelor Unite. Spaniolii au trecut în tabăra cealaltă – fapt ce nu trebuie însă supraapreciat, remarcă Fraser Cameron:

“Rămân aliaţi în cadrul NATO. Poate că-şi vor retrage din Irak trupele, dacă nu se acordă un mandat ONU. Dar e vorba de doar 1000 de militari – un efectiv mai degrabă simbolic.”

În afara Spaniei mai au trupe în Irak 17 alte state actuale sau viitoare ale NATO şi Europa deţine în continuare un rol acolo. În iulie, alianţa NATO ar putea prelua în Irak rolul Poloniei, ca putere de ocupaţie. Raporturile cu Moscova, care forma cu Parisul şi Berlinul un fel de axă antirăzboinică, s-au răcit simţitor. Din cauza apropiatei extinderi a UE şi NATO spre răsărit, Rusia ridică pretenţii pe care ambele organizaţii le resping categoric.

În politica faţă de Orientul Apropiat şi Mjlociu, europenii se apropie de Statele Unite. UE e gata să ofere unor state arabe parteneriate – în sensul politicii promovate de Washington – pentru stabilizarea zonei de criză. Din cauza campaniei electorale nu se poate sconta însă, din Statele Unite, cu eforturi majore de impulsionare a procesului de pace dintre Israel şi palestinieni.