Merkel şi soluţia turcă

Criza refugiaţilor a devenit un caz chiar şi pentru NATO. În spaţiul maritim dintre Grecia şi Turcia, Alianţa Nord-Atlantică ar trebui să împiedice bandele de traficanţi. Cel puţin aşa s-au înţeles cancelara Angela Merkel şi premierul turc Ahmet Davutoglu la Ankara. Ce bine că miniştrii Apărării ai ţărilor NATO se reunesc la Bruxelles pe 10 februarie! Astfel vor avea ocazia să discute şi acest aspect.

Lăsând la o parte întrebările legate de competenţa NATO în problema refugiaţilor, se vede limpede că Europa nu are un plan comun. Iar când vorbim despre Europa ne referim în mod evident şi la Turcia. În fond, începând din 1999, ţara este, oficial, candidată la aderarea în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, cancelara Merkel admite, în cel mai bun caz, un "parteneriat privilegiat" al Turciei cu Uniunea. Multă vreme Germania a fost ţara care a definit statutul Turciei în raport cu comunitatea celor 28. Acum, încet, încet, roata se întoarce.

Erdogan decide preţul

Sub conducerea autocratului Tayyip Erdogan, Ankara începe tot mai mult să stabilească preţul - politic şi financiar. Este valabil inclusiv în cazul celor trei miliarde de euro, negociate în noiembrie 2015 şi aprobate recent. Bani destinaţi celor peste două milioane de refugiaţi sirieni de pe teritoriul Turciei. Bani de care este urgentă nevoie, pe fondul situaţiei umanitare catastrofale din regiune. Dar şi bani cu care Uniunea Europeană doreşte să-i cumpere pe turci, într-o oarecare măsură. Astfel ar putea fi împedicat valul migraţionist către Europa.

Şi fiindcă Germania duce o mare parte din povară, Berlinul şi-a asumat rolul de casier şi va achita cea mai mare parte din factură. Nu este sigur şi dacă Merkel va obţine speratul profit politic din această afacere.

În ciuda misiunii agenţiei europene Frontex, rutele prin Marea Mediterană şi Balcani sunt în continuare permeabile. Strigătul de ajutor lansat acum către NATO este confirmarea incapacităţii UE de a gestiona singură criza.

Turcia n-a meritat aprecieri

Cancelarei Angela Merkel nu i-a mai rămas decât speranţa. Tocmai de aceea i-a oferit Turciei şi suport tehnic. Specialişti din Germania ar urma să-i ajute pe sirienii care fug din calea bombelor regimului Assad şi ale ruşilor. Însă cum sfârşitul conflictului sirian nu pare a fi aproape, presiunile asupra Turciei vor creşte. Foarte probabil Ankara va cere noi ajutoare în curând. Iar fiecare tranşă de bani trimisă şi fiecare întâlnire a cancelarei Merkel cu conducerea acestei ţări reprezintă o apreciere politică pe care Turcia n-a meritat-o.

Statul candidat la aderare este la o distanţă de ani lumină de democraţie. O demonstrează politica agresivă faţă de minoritatea kurdă şi deficitara libertate a presei. În ciuda acestor aspecte, Germania şi-a călcat pe inimă şi a încetat cu criticile la adresa acestei ţări partenere a Alianţei Nord-Atlantice. Turcia se bucură mai mult ca oricând de apreciere. În urmă cu două săptămâni au avut loc primele consultări guvernamentale între Berlin şi Ankara.

Avantaje doar pe termen limitat

Politica turcă străluceşte în noul ei rol, în timp ce situaţia cancelarei Merkel e din ce în ce mai sumbră. Faptul că îşi pune speranţa în Turcia s-ar putea să-i asigure, pe termen scurt, puţin spaţiu de manevră în plan politic. Dar pe termen lung n-o va ajuta cu nimic întrucât, în criza refugiaţilor, Germania e abia la început. Sute de mii de migranţi vor continua să sosească, refugiaţi ce trebuie îngrijiţi şi integraţi. În faţa acestor oameni, cancelara Angela Merkel încă mai e credibilă, într-o oarecare măsură. Relaţia sa cu Turcia este pragmatică, însă, din păcate, nu şi onestă.