Merkel la Londra

Miza lor este menţinerea Marii Britanii în UE prin reformarea economică şi politică a Comunităţii, dorită de o bună parte a electoratului britanic.

Angelei Merkel i s-a făcut la Londra o onoare rarismă. Una de care n-au beneficiat în trecut decât foarte puţini germani, între care Willy Brandt şi papa Benedict. Şefei executivului german, pe care am numit-o cândva „doamna de argint”, i s-a oferit şansa de a vorbi în faţa ambelor camere reunite ale Parlamentului Britanic, instituţia de căpătâi a democraţiilor europene, primul for legislativ democratic de pe Bătrânul Continent şi din lume demn de acest calificativ.

După care s-a prevăzut ca şefa CDU să ia masa cu premierul britanic David Cameron înainte de a fi primită, în cursul serii, de regină, la un ceai.

În Germania, primirea extrem de caldă care i s-a pregătit Angelei Merkel în Marea Britanie a fost comentată, fireşte, intens, fiind comparată cu recepţia rece pregătită recent, la Londra, preşedintelui Franţei, Francois Hollande.

În mod vădit, Angela Merkel are o importanţă deosebită pentru Marea Britanie şi guvernul condus de conservatorul David Cameron. Această importanţă nu rezidă atât în apartenenţa ei la familia creştin-democrată europeană, cât în statutul şi poziţia economică preeminentă a Germaniei precum şi în disponibilitatea cancelarei de a înţelege unele particularităţi britanice şi de a nu le osândi ab initio.

Aşa de pildă, cancelara a manifestat comprehensiune între altele pentru presiunile eurosceptice la care e expus pe plan intern premierul britanic Cameron. Merkel n-a respins dezgustată nici insistenţa Marii Britanii ca menţinerea englezilor, scoţienilor şi nordirlandezilor în Uniunea Europeană să fie asigurată prin reformarea, debirocratizarea, liberalizarea economică şi democratizarea Comunităţii.

Or, înţelegerea pentru doleanţele britanice, pentru liberalismul şi individualismul englezilor, pentru oroarea pe care le-o generează orice formă de birocraţie de tipul celei aflate la lucru la Bruxelles, şi faţă de orice variantă de colectivism nu e frecventă pe Bătrânul Continent. Dimpotrivă. Ceea ce, fireşte, se ştie şi se apreciază la Londra. „Germania”, a declarat textual şeful diplomaţiei britanice, William Hague, este „cel mai important partener” al Regatului Unit „în domeniul reformării UE”.

Totuşi, în Parlamentul Britanic, Merkel s-a văzut nevoită să-şi admită limitele. Cancelara a temperat atât speranţele reformiste ale britanicilor, cât şi nădejdile stângii marxiste continentale, britanofobe şi antiamericane, care vrea să vadă Germania şi Uniunea Europeană delimitându-se cât mai sever de dezlănţuitul capitalism anglosaxon.

„Unii se aşteaptă ca alocuţiunea mea (din Parlamentul londonez) să paveze calea unei reforme radicale a arhitecturii europene, care să satisfacă tot felul de dorinţe britanice. Mă tem că vor fi dezamăgiţi”, a spus Merkel textual. Dar, potrivit ei, nici aceia care nutresc nădejdi diametral opuse nu se vor vedea răsplătiţi.

Aşa cum îi este obiceiul, Merkel a purces deci pe o cale a compromisului politic. Cancelara a declarat că-şi doreşte menţinerea unei Mari Britanii puternice în Comunitatea Europeană. Merkel a mai sugerat că va susţine dorinţa lui David Cameron de a se contracara eventualele abuzuri de ajutoare sociale devenite posibile prin intrarea în vigoare a nelimitatei libertăţi de circulaţie liberă în Uniunea Europeană.

Concomitent, şefa executivului german s-a arătat dispusă să negocieze zăgăzuirea debordantei birocraţii de la Bruxelles, chiar dacă Germania vrea, de fapt, "Statele Unite ale Europei", o federalizare care este anatemă pentru britanici.

Rămâne de văzut în ce măsură Germania va reuşi să convingă şi alte state europene importante, precum Franţa, poziţionate net mai la stânga decât Berlinul, de necesitatea modificării tratetelor europene şi a reformării Uniunii. Enervat de recepţia frustă care i s-a făcut la Londra, Hollande s-a revanşat afirmând că, pentru Paris, reformarea tratatelor UE n-ar constitui „o prioritate”.

N-o fi pentru Franţa. Dar pentru europeni este, în mod cert, vitală, devreme ce o comunitate lipsită de britanici ar fi una încă mult mai şubredă, mai anemică şi mai puţin potentă decât a fost ea până acum.