Metamorfoza muzelor

Fiice ale năbădăiosului Zeus şi ale neuitătoarei Mnemosyne, au fost de la început nouă la număr. Nu se ştie exact dacă s-au născut deodată sau pe rînd şi nici unde preferă să locuiască: în Parnass, pe muntele Helykon sau în Olimp. Se crede că ele ar fi elaborat codul secret al Sfinxului şi că Atena le-ar fi dăruit armăsarul înaripat care le poartă dintr-un loc într-altul „mai repede ca gîndul”...

Fiinţe divine şi eterice, au întreţinut totuşi sporadic legături trupeşti cu pămîntenii. Fiilor acestor mezalianţe le-a fost hărăzit însă, mai totdeauna, un destin tragic. Deşi cele nouă surori sar în ajutor cînd sunt chemate, nu suportă cu nici un preţ concurenţa muritorilor, ingratitudinea acestora, răzbunîndu-se cumplit cînd sunt provocate.

Din vechime şi pînă în zilele noastre s-au scris şi povestit multe despre isprăvile celor nouă surate. Că mitologia deţine, pînă şi în pragmaticul şi secularizatul prezent, funcţia unui cod de interpretare şi înţelegere a complicatului şi parţial inexplicabilului proces al creaţiei artistice şi intelectuale, este dincolo de orice îndoială.

Cu toate acestea, nici un artist sau intelectual respectabil nu s-ar mai încumeta azi să apeleze la bunăvoinţa muzelor în homericul stil: cîntă zeiţă mînia ce-aprinse pe Ahil Peleianul …

Abandonate după romantism, parnasianism şi simbolism, muzele nu se dau bătute şi reintră pe scena creativităţii estetice şi intelectuale trecînd prin culoarul metamorfozelor.

Le regăsim în plin modernism şi avangardism în postura unor femei în carne şi oase, inteligente, frumoase, active, refuzînd statutul de obiect, spre a-şi asuma însuşirile de agenţi manageriali ai artisului „partener”. La urma urmei, îl adoră, îl inspiră şi-l animă, îl reprezintă dar îl şi tiranizează. Se mai întîmplă să-l şi concureze, cu sau fără succes.

Am reţinut de astă dată din galeria unor muze moderne, incluse în volumul autoarei americane Francine Prose, intitulată „Viaţa Muzelor”, portretul unei muze germane: Lou Andreas-Salomé.

Lou Andreas-Salomé a fost amanta platonică a lui Nietzsche, soţia nu se ştie cît de „platonică”, vreme de aproape 5 decenii, a profesorului şi lingvistului Friedrich Carl Andreas. Timp de patru ani a fost iubita lui Rainer Maria Rilke; i-a rămas şi prietena de-o viaţă .

A mai fost studenta şi confidenta lui Sigmund Freud şi, pe deasupra, autoare a peste 20 de volume - romane, eseuri, la care se adaugă şi biografiile celor trei bărbaţi celebri de care şi-a legat viaţa.

Lou Andreas-Salomé nu este unica muză „polivalentă” în galeria secolului 20, dar este una dintre puţinele care şi-a asigurat „nemurirea” printr-o inversare de roluri.

Celebrităţile masculine cărora frumoasa, inteligenta şi vitala Lou - despre care se spunea că avea un temperament „teuton” şi un suflet „rusesc” - le-a stat aproape, au devenit la rîndul lor, inspiratorii propriei lor „muze”. Din păcate, termenul de muză nu cunoaşte forma masculină ...

Interesant este că atît Nietzsche cît şi Rilke au cunoscut cea mai creatoare fază a activităţii lor la scurtă vreme după despărţirea de Lou, admirată de cei doi, dar şi de Freud, mai ales pentru virtuţile ei „comprehensive”.

Dacă Rilke a elogiat aproape imnic aceste calităţi ale prietenei cu care a făcut şi două călătorii în Rusia, Freud a întrevăzut în spiritul ordonator al discipolei sale calităţi pur feminine.

Răspunzînd elogiului pe care Lou Andreas-Salomé i-l aduce în textul intitulat „Îi mulţumesc lui Freud”, părintele psihanalizei relativizează implicit meritele autoarei, afirmînd că, „pentru întîia oară”, a depistat ceva exclusiv „feminin” în activitatea ei intelectuală şi anume: pe cînd el ar dori să lase în voie dezordinea pe care o provoacă „eternele ambivalenţe”, Lou se apucă să „deretice”, să pună ordine în lucruri, ca şi cum ar dori să demonstreze că şi astfel, totul poate fi plăcut.

Abia după ce din nou i se aduce un elogiu, Freud se înduplecă, după moartea ei, să aprecieze modestia, discreţia în jurul operelor ei poetice şi literare, ca şi cum Lou „ar fi ştiut unde se află ascunse adevăratele valori ale vieţii”.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Petre M. Iancu