1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Migranţii, afinităţile extremelor şi apărătorii libertăţii

Petre M. Iancu4 aprilie 2016

Fixaţi în proiectul lor antidemocratic sunt mulţi, în vest. Mai toţi sunt islamişti sau putinişti. La antipod, multor emigranţi din est li se datorează o rezistenţă mai acerbă la putinism şi tiranii decât majorităţii.

https://p.dw.com/p/1IP6d
Migranţi şi refugiaţi în portul grec Pireu
Migranţi şi refugiaţi în portul grec PireuImagine: Reuters/A.Konstantinidis

Se mişcă norii şi coloanele de foc, darmite oamenii. Dar în vest, unii dintre cei din urmă îşi dau duhul, moral şi intelectual, mult înainte de a muri. Încremeniţi în proiectul lor antidemocratic, rămân fixaţi în insectare politice.

La polul opus, multor migranţi din răsărit, nu arareori fii sau nepoţi ai evreilor comunişti, li se datorează o împotrivire mai persistentă şi mai energică împotriva putinismului şi a altor forme de tiranie, decât a celor mai mulţi.

E aderenţa la mişcări totalitare o fatalitate antropologică? Urmarea unui mecanism subconştient? Ce-i face pe unii occidentali să cedeze cântecelor de sirenă extremiste şi să cadă în capcana islamismului? Dar în cea a putinismului? De ce ambele extreme europene sunt kremlinofile, în condiţiile în care un autocrat mafiot şi belicos, cu mâinile pătate de sânge, ca Putin, care susţine un criminal în masă, ca dictatorul sirian Bashar el Assad, conduce Rusia contemporană?

Pe de altă parte, a murit realmente multiculturalismul? E alunecarea în fanatism a unor occidentali doar o consecinţă a tentaţiei perdanţilor de a se lăsa masificaţi de propagandiştii islamişti sau de extremă stângă şi dreaptă spre a se deroba de răspunderi, întrucât nu se descurcă în libertate şi în prea complexa lume globalizată?

Merită reflectat serios la astfel de chestiuni. Unii care o fac de o manieră adesea mai productivă decât alţii sunt, nu tocmai întâmplător, emigranţi din răsărit. Nu puţini sunt oameni de stânga dezamăgiţi, dezabuzaţi de stânga. Oameni care s-au occidentalizat după o istorie de familie, mai scurtă sau mai lungă, de nefericită implicare, în estul Europei şi Rusia, în ineptul proiect socialist, transformat de Lenin, Stalin şi ai lor în coşmar totalitar, comunist. Nu puţini sunt evrei. Tragedia propriilor biografii i-a vaccinat. Morbul totalitar îi ocoleşte cu grijă, căci nu-i mai poate răpune.

La Berlin şi-a publicat noua carte un astfel de autor. Unul care ar fi fost remarcabil prin destin, dacă n-ar fi şi prin scrieri. E vorba de Boris Schumatsky, descendentul unor bolşevici şi evrei apostaţi din fosta Uniune Sovietică.

Înainte de a-şi abandona religia, spre a se comuniza şi a deveni la un moment dat victimele aparatului stalinist, apartenenţa la Partidul Comunist li se părea membrilor acestui grup şi sacrosanctă şi salvatoare şi fericită. Dimpotrivă, căderea în dizgraţie devenea un soi de expulzare, de mazilire din ceea ce li se năzărise a fi adevărata lor familie, era un blestem şi nenorocirea supremă, după cum reiese din cărţile lui Arthur Koestler.

Într-un volum autobiografic intitulat "Revelion la Stalin", Schumatsky şi-a prezentat în 1999 accidentata istorie de familie, cea trecută, între alte avataruri, prin malaxorul totalitar al proceselor-spectacol ale anilor 30.

Ziarul berlinez "taz" a publicat, la finele săptămânii trecute, o cronică a noii sale cărţi, intitulată, sugestiv "Noul supus. Populismul, postmodernitatea, Putin". E, după cum relevă cronica berlineză, un document "al disperării". O alimentează "furia" stârnită (şi) omului de stânga de stânga şi de extrema stângă occidentală, care continuă, iată, şi după ocuparea Crimeii, după agresiunea rusă împotriva Ucrainei, să pună botul, cot la cot cu extrema dreaptă, la propaganda putinistă.

Ziarul semnalează între altele, pe bună dreptate, pionieratul autorului, care a început de timpuriu să avertizeze vestul, cerându-i să acorde o sporită atenţie critică preşedintelui rus, Vadimir Putin, într-o vreme în care fostul şef al KGB mai trecea în Occident, în mod halucinant, drept "bun prieten".

Se vehicula pe-atunci, în medii, vorba mortală a fostului cancelar Gerhard Schröder, care, înainte de a se preface din şef de guvern german în cirac şi subaltern al lui Putin, a avut insolenţa de a-l califica pe amicul său de la Kremlin drept, vai, "cavaler fără prihană al democraţiei".

Schumatsky pare să nu-şi fi pierdut de-atunci încoace nici un pic din luciditate. Căci autorul recunoaşte afinitatea electivă şi strânsa înrudire dintre forma mentală a postcomuniştilor occidentali, cu dorul lor de bolşevism şi a populiştilor de dreapta, "căzuţi" şi ei la Partidul putinist, ca şi la formaţiuni islamofobe. Gândirea membrilor ambelor grupări, în egală măsură grevată, după cum relevă "taz", "de ispita conspiraţionismelor", exală un odor fetid de inadecvare la democraţie. Pe membri lor, libertatea îi irită. Le e dor de o tiranie "sănătoasă".

A depista această afinitate electivă mi se pare, în sine, o performanţă. La fel, a întocmi, de pe poziţii de stânga, un nemilos şi, ca atare, foarte reconfortant rechizitoriu la adresa corifeilor politic corecţi ai stângii putiniste, care se lăfăie de ani de zile pe ecranele televizoarelor germane, spre a justifica, prolix şi rafinat, şi dictatura şi agresiunea şi crima, fără să pară c-o fac.

Tonifiantă mi se pare şi subtila subversiune proprie autorului, care exercită presiuni de reformare la adresa unui sistem ce riscă să se sufoce, dacă nu-şi dezvoltă mecanisme de apărare net mai eficiente decât cele utilizate în prezent în lupta împotriva inadecvărilor diverse la democraţie.

I se serveşte astfel stângii occidentale o lecţie usturătoare, exhibându-i-se fără menajamente hibele şi carenţele în materie de aderenţă la libertate.

N-ar mai lipsi, în opinia mea, decât un pas. Să se admită esenţiala asemănare dintre islamismul militant şi partizanii contemporani ai celor două extreme care au însângerat veacul trecut. Am motive să cred că datorăm mobilităţii mentale a unora dintre emigranţi mobilizarea cea mai eficientă întru înţelegerea vitală a tuturor acestor similitudini şi afinităţi.

De remarcat, în context, că traiectoria unor autori ruşi ori esteuropeni, emigraţi în vest, ca Boris Schumatsky, e subversivă în mai mult decât un singur sens. Ea mai demontează un mit. Cel al naufragiului inevitabil al mult hulitului multiculturalism. Care, uimitor, poate renaşte şi funcţiona pasabil, dacă nu chiar strălucit, când emigranţii sunt esteuropeni ca ruşii sau românii, sudeuropeni ca grecii, apuseni ca italienii, când sunt asiatici, sau evrei, chinezi, sau africani. Şi nu doar.