Minţiţi-ne frumos

În faţa unei atrocităţi de mari dimensiuni, declanşate de un mecanism iraţional suntem, fireşte, stupefiaţi. Ne ia mult să ne extragem din şoc. Sideraţi, aşteptăm explicaţii liniştitoare. Nu puţini se reped să ni le ofere fără să aibă habar. Şi ce lesne refulăm, cerând, interlocaţi în faţa evenimentelor, capul lui Moţoc! Ce rapid ne alăturăm turmei întru calmarea temerilor noastre, ce călduţ e un locşor în gloată când suntem panicaţi de ideea că noi înşine am putea fi, oricând, afectaţi de orori similare!

Ce uşor le e însă, totodată, şi vinovaţilor să se pretindă Moţoc, să se derobeze de răspundere, să se dea ţapi ispăşitori şi să arunce vina pe alţii, să ceară să rămână totul cum a fost, spre a nu se jena de inadecvarea lor, deşi e clar că n-au funcţionat impecabil. Căci, "din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”.

Miercuri, New York Times şi France Presse puneau capăt multor speculaţii absurde, lansate în medii după prăbuşirea Airbusului A 320. Din surse ale investigatorilor, ziariştii aflaseră de prezenţa în carlinga avionului a unui singur pilot. Joi, după ce ştirea s-a confirmat oficial, iar conferinţa de presă a anchetatorilor a dezvăluit intenţionata antrenare în abis a avionului, de către un pilot fizic intact, dar mental deranjat, sau posedat, a debutat al treilea act al tragediei.

Persistenţa în eroare

S-a prezentat presei un şef de concern Lufthansa având, vădit, în ciuda profesionalismului, antrenamentului şi experienţei sale enorme în massmedia, dificultăţi majore în a se adapta grabnic noii situaţii. Întrebat în cursul serii dacă nu e cazul să se schimbe ceva privind dreptul piloţilor de a-şi lăsa colegii singuri în cabină, astfel încât să se poată evita, la rigoare, nenorociri de felul celei de marţi, Carsten Spohr a optat pentru o eschivă.

Şeful concernului de care aparţine Germanwings i-a cerut jurnalistei care-l intervieva să aibă răbdare, să aştepte noi informaţii din anchetă şi să nu piardă din vedere doliul victimelor. Căci ei ar avea prioritate. Colegii săi norvegieni reacţionaseră net mai rapid. Imediat după conferinţa de presă a procurorului Brice Robin, care evaluase înregistrările cutiei negre şi proiectase, pentru uzul lumii, filmul evenimentelor din cabină şi din afara ei, norvegienii anunţaseră că se vor ralia procedurilor americane. Care exclud categoric prezenţa în cabină a unui singur membru al echipajului.

Nici la solicitarea de a aprecia nevoia de teste psihologice periodice, dincolo de cele la care sunt supuşi, în debutul pregătirii lor, piloţiii, Carsten Spohr, el însuşi posesor al unui brevet valabil de comandant de Airbus, n-a vrut sau n-a putut să răspundă adecvat. Din raţiuni juridice sau din inerţie intelectuală, Spohr s-a cantonat astfel într-o poziţie intenabilă. Cu atât mai mult cu cât conducerea concernului său dispunea, după toate aparenţele, de un dosar conţinând informaţii privind îmbolnăvirea pilotului sinucigaş. Care nu trecea doar printr-o criză de amor, ci-şi întrerupsese cândva instrucţia din pricina dificultăţilor sale sufleteşti. În speţă, potrivit ziarului Bild, „din cauza unui episod depresiv sever”.

Ar fi trebuit oricum să fie clar de mult, şi nu doar după tragedia de marţi, că şi la Germanwings şi Lufthansa verificările, controalele şi evaluările n-au fost suficiente. Că - în ciuda existenţei unor mecanisme de întrajutorare - s-a insistat inflaţionar pe inspecţii tehnice şi teste fizice, neglijându-se vinovat psihicul oamenilor. Şi că, deşi o siguranţă de sută la sută e un deziderat utopic, e, raţional, obligatorie efectuarea sistematică a unor teste psihologice. Cu atât mai necesară e, de altfel, acum. Nu doar pentru a se reface încrederea rău zdruncinată a oamenilor în fiabilitatea piloţilor, ori cea mutuală, nu mai puţin importantă, a membrilor echipajelor. Ci şi în scopul reducerii efective a riscului ca un ins depresiv sau pradă unui acces psihotic să preia controlul asupra destinului a zeci şi sute de oameni.

Ceilalţi vinovaţi

Dar e de vină oare doar Lufthansa? Care, preocupată, în mod legitim, de competitivitatea ei globală şi de şansele cvasi-inexistente de supravieţuire economică a filialei low cost, Germanwings, e posibil să-şi fi redus ori limitat excesiv eforturile de amplificare a securităţii zborurilor? De fel. Autorităţile ar fi trebuit să fie conştiente de faptul că, în ultimele patru decenii, s-au mai întâmplat (potrivit portalului Aviation Safety Network) nu mai puţin de opt catastrofe similare. În medie, una la cinci ani. Totuşi, măsuri nu s-au luat.

Evident, o bruscă decompensare psihică, inclusiv una care să aibă loc în timpul unui zbor, înainte de a putea fi depistată ori prevăzută în mod rezonabil, prin teste, nu poate fi niciodată exclusă. Dar e la mintea cocoşului că probabilitatea unei atari crize subite poate fi masiv restrânsă. Iar un amoc de felul celui, probabil, pus în scenă la bordul zboului 4U9525 nu e niciodată spontan. Oare de ce au clacat specialiştii? Dar oficialităţile?

Foamea de mituri, cosmetizări şi iluzorii ieşiri din bucluc

În fine, întrebări introspective au a-şi pune şi publicul şi jurnaliştii. În siajul unor cataclisme, presa - şi nu doar cea de scandal - tinde, invariabil, să-şi umple spaţiile nu doar cu speculaţii stupide şi interviuri sinistre, luate fără pic de omenie rudelor sub şoc, ci şi cu lansarea de comentarii îndoielnice. Ideea e să se câştige bani uşor, extrăgându-se capital din pofta de nenorociri, vărsări de sânge şi de revoltă a maselor, ca şi din predlicţia lor pentru himere convenabile.

Criticile, nu mai puţin automate, suscitate de asemenea derapaje ritmice ale gazetarilor şi editorilor ajută, fără să poată stăvili însă complet, ori lichida, fenomenul comportamentului jalnic al presei. Ceea ce pare firesc, într-o lume informaţională globală, care, în faţa înspăimântătorului imperiu al răului, raţional inexplicabil, de felul nebuniei criminale în masă, nu e doar lesne de scandalizat. Ci e de-a dreptul predispusă, ca o iubită sedusă şi abandonată, să se lase minţită, spre a-şi vedea hrănite nădejdile şi temperate trauma, angoasa şi aprehensiunile.

E ca şi cum infernul sângelui vărsat absurd ar reclama încă o jertfă. Care să fie adevărul. Ca şi cum ziariştii, ignoranţi, dar gata să se prostitueze, s-ar vedea imploraţi să lase nestrivită corola de minciuni a lumii. Să mintă frumos. Dar să mintă.