Misiunea ONU în Libanul de sud prinde contur

In trecut Israelul a fost reticent şi sceptic ori de cîte ori a fost adusă în discuţie misiunea unor forţe internaţionale de pace care să diminueze potenţialul de ameninţare şi violenţă . Acum situaţia pare fi devenit fundamental diferită .Ministrul israelian de externe Zipi Livni solicită prezenţa unui contingent masiv al căştilor albastre în partea de sud a Libanului mergînd chiar mai departe atunci cînd avansează ipoteza că o astfel de misiune ar putea deveni un model şi pentru o reglementare a chestiunii palestiniene. Doar în cazul unui eşec al misiunii ONU – avertizează Livni - Israelul se va vedea constrîns să acţioneze cu forţe proprii.

Această modificare de atitudine a Jerusalimului s-ar putea să fie parţial determinată de recunoaşterea faptului că războiul împotriva Hisbollah din Liban nu s-a soldat cu rezultatele scontate şi nici nu a îndeplinit promisiunile făcute cetăţenilor statului evreu. Mai există însă o schimbare vădită a atitudinii de principiu a Israelului şi anume subita disponibilitate de a se lăsa antrenat în soluţionarea internaţională a unor probleme. O evoluţie desigur pozitivă dacă ea ar fi urmată de o acţiune autentică, decisă şi convingătoare a comunităţii internaţionale. Or, tocmai aceasta lipseşte pînă acum, în pofida declaraţiilor optimiste făcute la conferinţa de la New York care a decis suplimentarea cu 3500 a contingentului căştilor albastre din Liban care numără deja 2000 de militari. Deşi nu s-a stabilit încă cine , unde şi cînd va lua parte la misiunea FINUL, cert este că în momentul în care fragilul armistiţiu intrase în vigoare , suplimentarea contingentului existent părea să ţină de un viitor foarte îndepărtat. Ceea ce nu înseamnă că toate chestiunile aflate în suspensie şi-ar fi primit răspunsul.Dimpotrivă – majoritatea au rămas încă nesoluţionate: mandatul misiunii nu a fost încă stabilit pînă în cele mai mici detalii, majoritatea ţărilor care şi-au anunţat participarea preferă , ca şi Germania de altfel , să-şi trimită în regiune marina militară şi nu trupele de uscat, pentru a controla coastele Libanului. Guvernul de la Beirut nu este prea încîntat de această preferinţă: FINUL ar trebui să dea o mînă de ajutor armatei libaneze în misiunile din sudul ţării şi nu să instituie o forţă navală care patrulează în dreptul ţărmurilor ţării cedrilor. Beirutul nu doreşte să vadă şi mai mult ştirbită suveranitatea. Din acest motiv pledează pentru controlarea cu forţe proprii a frontierelor cu Siria spre a stopa traficul ilegal de arme iar premierul Siniora reiterează intenţia de a nu-i dezarma violent pe membrii Hisbollah – din cauza riscului izbucnirii unor lupte pe care armata libaneză nu va putea să le cîştige. Drept soluţie guvernul libanez întrevede un proces de integrare lentă a militanţilor Hisbollah în armata naţională pornind şi de la ideea că Hisbollah nu este un corp străin ci o parte a Libanului fără a mai avea voie să fie un stat în stat şi să posede miliţii incontrolabile. Hisbollah trebuie aşadar să devină o forţă politică şi să se integreze în societate. Un obiectiv care nu poate fi atins prin forţa armelor nici de armata libaneză nici de FINUL. Necesară este în schimb o tactică politică abilă. Rezultatele ei nu vor fi imediate. De aceea nu trebuie exclusă eventualitatea ca procesul pacificării Libanului de Sud să dureze mai degrabă ani decît săptămîni şi luni, acesta fiind încă un motiv pentru care în majoritatea ţărilor angajamentul internaţional masiv şi de durată nu este deocamdată îmbrăţişat cu prea mult entuziasm.