Miticismul în campania electorală

Este o aluzie la vechi idiosincrazii ardeleneşti faţă de politica din Vechiul Regat. Atîta numai că Adrian Năstase este el însuşi regăţean şi Mircea Geoană la fel. Nici unul dintre ei nu au are o sensibilitate faţă de tema ardelenismului, care nici nu mai este astăzi decît umbra a ceea ce a fost odinioară. Este chiar de remarcat că ori de cîte ori tema aceasta a excelenţei ardeleneşti a intervenit în dezbaterea publică, Adrian Năstase a reprimat-o cu mare asprime. Să ne amintim de pildă discuţiile privitoare la regionalizare iniţiate de un grup de intelectuali ardeleni, unguri şi români, din jurul revistei “Provincia”. La fel să ne amintim că ideile mai apăsat descentralizatoare ale bănăţenilor de la începutul anilor ‘90 au fost considerate de echipa lui Iliescu de la Bucureşti ca fiind trădare de ţară. În general ideea excelenţei ardeleneşti a fost privită cu maximă suspiciune la Bucureşti întrucît părea să fie preambulul unor proiecte politice care negau puterea Centrului. Pe vremea în care Gheorghe Funar era liderul PUNR şi primar al Clujului el a întărit idiosincrazia faţă de politica Capitalei, pe care a definit-o ca fiind politicianistă şi coruptă, devenind repede un duşman al guvernelor de la Bucureşti oricare au fost acestea. Grăitor este că şi printre maghiari se regăsesc aceleaşi reacţii. Opozanţii din UDMR şi autonomiştii, acuzîndu-l pe Marko Bela sau Verestoy Attila că s-au lăsat contaminaţi de politica balcanică din sudul ţării. Balcanismul, adică neseriozitatea, tranzacţionismul, corupţia, fiind principalele atribute ale politicii bucureştene în descrierea aceasta radical ardelenească.

Dar ori de unde am privi lucrurile, dinspre naţionaliştii ardeleni din specia PUNR-ului din anii 90, dinspre autonomiştii unguri sau dinspre intelectualii ardeleni ocidentalizanţi, PSD se află în inima politicii blamate şi dezavuate ca fiind balcanică sau miticistă.

Aşadar recursul lui Adrian Năstase la aceste stereotipuri este ciudat, dar el a sperat probabil să amplifice astfel reticenţa ardelenilor faţă de vioiciunea imprevizibilă a contracandidatului său.

Dar este foarte posibil ca cei care s-au lăsat angrenaţi de acest tip de discurs să nu îl voteze de fapt pe Adrian Năstase, ci surprinzător pe Gheorghe Ciuhandu pentru că el este singurul candidat care ar avea temeiuri să invoce miticismul politicii bucureştene. Gheorghe Ciuhandu vine chiar din Banatul occidentalizant care în anii 90 pretindea pentru provincii o autonomie locală sporită. Voturile acordate lui Gheorghe Ciuhandu i-ar folosi totuşi lui Adrian Năstase, pentru că ele s-ar scădea din cele oferite lui Traian Băsescu. În orice caz recursul acesta la mîndria regională este ilicit atunci cînd vine din partea unui partid cu o viziune apăsat centralistă asupra administraţiei.