Monarhia de drept şi de nedrept

Herbert (Belu) Zilber, prietenul lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi un fin intelectual, afirma de altfel despre comunism şi dictatura proletariatului că este în fond vorba de o „monarhie de drept dialectic”, spre a o deosebi de cea clasică, de drept divin, şi a scoate în evidenţă defectele majore ale stalinismului.

În era globalizării şi a informaţiei internautizate, monarhilor, de toate soiurile, clasici sau moderni, le vine tot mai greu să-şi apere prestigiul şi să-şi escamoteze greşelile. Mai toţi, cu excepţia reginei Margareta, a Danemarcei. Prestaţia Margrethei a II-a suscită satisfacţie în rândul majorităţii covârşitoare a compatrioţilor ei, aflăm din ziarul danez Politiken, la aniversarea a 70 de ani de la naşterea suveranei.

În schimb, şefului Vaticanului, care-şi serbează şi el deopotrivă ziua de naştere şi împlinirea a 5 ani de când a trecut la cârma Bisericii Catolice, îi suflă în faţă un vânt cu totul neprielnic. Papa Benedict al XVI-lea se confruntă cu masive critici nu doar din cauza tăcerii sale îndelungate în chestiunea abuzurilor sexuale săvârşite de unii membri ai clerului catolic, asupra minorilor ce le-au fost încredinţaţi spre a fi educaţi.

Benedict al XVI-lea, despre care cu mândrie patriotică ziarul german Bild exclama, în reacţie la alegerea sa ca nou şef al Sfântului Scaun, „noi suntem papă!”, a reuşit să-şi supere compatrioţii rău de tot. Vremurile efuziunilor patriotice nemţeşti au trecut de mult. Mai nou, „patria cardinalului Ratzinger îl blestemă şi-l trimite pe papă la dracu”, citim textual într-un comentariu publicat de ziarul berlinez Die Welt.

Şi nu doar pe germani, pe protestanţi, pe relativişti şi pe stângiştii progresişti i-a înfuriat Papa.

Conform acelaşi comentariu, care scoate în evidenţă facultăţile intelectuale şi teologice ieşite din comun ale Suveranului Pontif, Benedict al XVI-lea a greşit în repetate rânduri şi în raporturile sale cu musulmanii şi evreii.

Dar cum e oare cu regii catolici defuncţi? Se cuvine oare înhumat preşedintele Poloniei, Lech Kaczynski alături de ei, în mormântul regal din castelul Wawel? Regizorul polonez Wajda se opune categoric. Iar celebrul cineast nu e o voce izolată. Presa apuseană reia pe larg protestele vehemente suscitate în Polonia de proiectul înmormântării la Cracovia a preşedintelui decedat în accidentul de la Smolensk, unde se dusese spre a comemora victimele genocidului comis de ruşi la Katyn.

În mod vădit, Kaczinski i-a supărat şi el pe mulţi, nu doar pe ruşi şi pe germani, cu poziţiile sale naţional-conservatoare.

Dar depistarea celui mai potrivit loc de veci pentru anticomunistul Kaczinski, fost mare luptător pentru libertate în celebra organizaţie sindicală a „Solidarităţii”, e o chestiune internă, poloneză.

Eminamente internaţională e, în schimb, problema angajamentului occidental în Afganistan. Moartea altor 4 militari germani într-o bătălie din nord-vestul Afganistanului a resuscitat în Republica Federală divergenţele tot mai intense iscate de prezenţa NATO la poalele munţilor Hindukuş.

Frankfurter Allgemeine Zeitung evidenţiază rolul de catalizator pe care-l joacă opinia publică germană, tot mai ostilă prelungirii intervenţiei din Afganistan, în intensificarea atacurilor talibanilor asupra militarilor occidentali.

Ceea ce nu împiedică, de pildă, un ziar ca Schwaebische Zeitung, să hamletizeze, reiterând întrebări „principiale” privind sensul şi utilitatea operaţiunilor occidentale din Afganistan.

Die Welt, de la Berlin, îi cere cancelarului să se exprime clar, pentru a-i convinge pe germani, în pofida extinsului lor pacifism, de necesitatea şi legitimitatea misiunii în Afganistan. În context, Schweriner Volkszeitung critică vehement administraţia de la Washington. Anunţul americanilor, potrivit cărora vor începe să-şi retragă trupele în anul 2011, i-a animat pe talibani să-şi intensifice presiunea asupra forţelor occidentale.

În mod remarcabil, Tagesspiegel, deşi un ziar de stânga, respinge categoric ipoteza "exodului occidental" din Afganistan. Violenţa din această ţară, argumentează cotidianul din Berlin, „n-a început prin intervenţia forţelor internaţionale, şi ca atare, o eventuală repliere a trupelor NATO nu i-ar pune capăt. În schimb, violenţa s-ar extinde asupra altor ţări şi regiuni ale lumii”.

De faptul că violenţa a cotropit Afganistanul odată cu alungarea regelui şi intervenţia comunistă de la începutul anilor 80, simultan cu izbucnirea în Iranul vecin a revoluţiei islamice, nu se mai prea aminteşte în ziare.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder