Morala dosarului libian

E prea devreme să ştim cum se va încheia războiul lui Gaddafi cu propriul său popor. Pe termen lung şi mediu, dictatorul n-are nici o şansă să-l câştige. Incert rămâne însă, din nefericire, numărul total al victimelor pe care-l va presupune debarcarea sa. Sigur este, în schimb că vestul nu s-a comportat cum trebuie. Şi nu se comportă nici acum.

Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă?

De ce occidentul a continuat oare să ezite să ceară explicit şi univoc retragerea de la putere a lui Gaddafi? De ce n-a adoptat instantaneu sancţiunile care se impuneau, în ciuda lecţiilor istorice livrate de cazul tunisian şi egiptean?

Deşi baia de sânge din Libia nu se mai putea escamota de zile în şir, măcelul ordonat de dictator fiind evident mult înaintea discursului deraiat al tiranului de la Tripoli, doar şeful diplomaţiei luxemburgheze, Asselborn, a îndrăznit, într-un târziu, să spună lucrurilor pe nume.

Altfel decât demnitarul din Luxemburg, liderii principalelor puteri occidentale s-au ferit să evoce public genocidul libian ori să vorbească în mod clar şi fără echivoc despre deranjamentul mintal al criminalului în masă de la Tripol.

Preşedintele american Obama a avut el însuşi nevoie de un răstimp relativ îndelungat înainte de a sugera lumii să adopte o poziţie unitară şi a cere, vag şi imprecis, ferindu-se cu grijă să-l numească pe asasinul principal, tragerea la răspundere a responsabililor pentru „încălcări ale drepturilor omului”.

Circumspecţia liderului american nu e decât parţial explicabilă şi acceptabilă ca tentativă de a nu pune în pericol evacuarea de americani din Libia. Realitatea e şi în acest caz tristă şi amară. O dezvăluie contrastul dintre modul în care vestul l-a abordat pe un lider responsabil, deşi autocrat, precum Hosni Mubarak şi tratamentul rezervat psihoticului său omolog libian. Primului i s-a solicitat rapid şi fără menajamente să-şi ia tălpăşiţa. I-au cerut-o deopotrivă oficialităţile din Washington şi cancelariile vesteuropene. Celui de-al doilea i s-a rezervat condescendenţa diplomatică şi tratamentul cu mănuşi.

Marele şantaj

Spre deosebire de Egipt, Libia e o ţară mare exportatoare de ţiţei. Şi totodată, este, potenţial, o mare exportatoare de refugiaţi. În timp ce occidentul e hămesit după „aurul negru", nu vrea în ruptul capului să fie luat cu asalt de „negri". Negru în cerul gurii, specialist în materie de terorism, şi cunoscător perfect al predilecţiilor şi slăbiciunilor bătrânului continent, Gaddafi joacă, expert, cartea şantajului şi mizează, profesionist, pe atuul marilor frici occidentale.

Simpla ameninţare de sabotare a propriilor conducte de petrol proferată de Gaddafi a provocat o undă de şoc pe pieţele internaţionale. Panica stârnită a avut instantaneu un impact notabil asupra preţului negociat la burse pentru barilul de ţiţei. Şantajul petrolier, căruia, la finele anilor 70 i s-a mai putut rezista în occident cu preţul unui oarece efort, pare multor lideri europeni insuportabil, azi, după o recesiune grea şi în condiţii de tot mai amplu risc inflaţionist.

Dar în acest caz, frica nu păzeşte câtuşi de puţin bostănăria. Teama de revoluţie e caducă. Oricare îi va fi, pe termen scurt, deznodământul în Libia, ea a început de mult. La fel s-au petrecut lucrurile în Iran, unde, în ciuda represiunii şi a demisiei morale a SUA în 2009, când, spre ruşinea ei, America a refuzat să-i susţină ferm pe răsculaţi, revoluţia continuă în subterane.

Amoralitatea nu rentează

Mesajul dur, dar absolut adevărat transmis de răscoalele din spaţiul musulman e clar: în actualul context al globalizării, occidentul nu eronează doar moral, ci face şi o prostie economică ori de câte ori optează pentru complicitatea cu un autocrat sau altul, de dragul unei prezumtive stabilităţi.

A venit timpul să se renunţe la astfel de politici sinucigaşe şi să se intervină activ nu doar pentru înlăturarea regimului de la Tripoli ci şi, pe termen lung, pentru democratizarea întregii regiuni. Pericolul islamist, al declanşării unui tsunami de refugiaţi şi al unei noi recesiuni reclamă o politică occidentală deopotrivă energică, sistematică şi coerentă. Dar e mare penurie de indicii că occidentul ar fi înţeles morala dosarului libian.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Drăghicescu