Morala singură nu poate constitui o politică

Să fii moral este o condiţie a unei acţiuni publice valoroase, dar nu un program politic. Am putea spune, de fapt, că morala premerge cu mult politica şi că este nu doar o condiţie a ei, dar şi ceva cu totul distinct, care-i supravieţuieşte de fiecare dată.

De aceea, modul de a vorbi al Monicăi Macovei este mereu o sursă de nedumerire. Întrebată la un post de televiziune ce părere are de aluziile pe care le-a făcut premierul Răzvan Mihai Ungureanu la construcţia unei noi formaţiuni politice, ea a răspuns că este la rându-i tentată de ceva nou, mai ales că „PDL nu s-a curăţat, cum nu s-au curăţat nici celelalte două, trei partide, deşi sunt în opoziţie”.

O formaţiune nouă ar fi însă dezirabilă - a mai spus Monica Macovei, deoarece „în ţară sunt organizaţii locale şi oameni minunaţi, buni, profesionişti, curaţi, cinstiţi, care însă nu au ajuns în poziţii de putere.” Fostul ministru al Justiţiei a părut să nu remarce că poate cei pe care i-a evocat sunt „minunaţi, buni, curaţi şi cinstiţi”, tocmai pentru că „nu au ajuns în poziţii de putere”.

Bunătatea lor ar putea fi tocmai felul în care apare omul situat într-o poziţie „slabă”, una care îi interzice deocamdată să decidă şi să-şi manifeste mai tăios punctele de vedere. Dar dacă ar ajunge dintr-o dată în postura celui puternic? Este o experienţă pe care politica românească recentă (în condiţii democratice) a făcut-o de suficiente ori ca să poată trage învăţămintele cuvenite.

Cineva, care a dus reflecţia asupra consecinţelor corupătoare ale puterii foarte departe, s-a întrebat dacă, nu cumva, pentru omul moral în mod integral nu ar fi preferabilă evitarea oricărei forme de putere. Faptul că puterea corupe ar avea aşadar sens nu doar în planul mecanismelor instituţionale, ci şi în intimitatea persoanei. Refuzul puterii ca situaţie fatalmente corupătoare, ar echivala însă cu o asceză, care ar duce în cele din urmă la non-implicare politică. Nu la apolitism, care înseamnă mai curând o formă de indiferenţă faţă de problema organizării sociale, ci la o abţinere voită de la orice participare cu consecinţe inevitabil violente.

Interesant este că Monica Macovei şi o întreagă categorie de militanţi civici au trecut razant pe lângă aceste reflecţii, care, deşi iau mereu chipuri noi, sunt vechi de când lumea. Ei par să creadă că este suficient să treci partidele prin focul „purificator” al acţiunilor judiciare şi apoi să-i instalezi la guvernare pe cei cu adevărat buni şi curaţi. Uimitor este iarăşi că militanţii civici şi partizanii Monicăi Macovei nu se mai întreabă ce va urma după ce politica va fi cucerită de cei „minunaţi, buni, curaţi şi cinstiţi”, ca şi cum nu ar mai avea nicio importanţă. Din acel moment vom asista pesemne la sfârşitul politicii, la abolirea oricărei competiţii, de vreme ce puterea va fi administrată de cei buni.

Aceste insistente preocupări de natură morală se află însă implicit şi explicit în polemică cu toate marile religii organizate. Programul purificator tinde să ia locul Bisericii sau să-i conteste acesteia orice eficacitate. Nu este întîmplător că militanţii civici cu puternice înclinaţii moralizatoare sunt în acelaşi timp militanţi fervenţi pentru laicitate şi critici aprigi ai Bisericii Ortodoxe. Monica Macovei a cerut, de altfel, insistent, ca preoţii să facă declaraţii de avere la fel ca deputaţii şi senatorii, dar articolul acesta nu a fost niciodată votat. Discursul puternic moralizant şi aspiraţia către puritate morală par să fie ultima pavăză în faţa degradării complete a vieţii colective după ce religiile şi datoria morală vor fi fost complet abolite. Îngrijorător este aşadar faptul că moralismul acesta laic şi militant are ambiţii mai mari decât politicul.

În sfârşit, este clar că asistăm, înainte de toate, la golirea politicii de toate conţinuturile sale proprii. Impozit progresiv sau impozit uniform, asistenţă medicală publică sau privată, privatizare sau administrare publică a resurselor, politici familiale sau politici adresate exclusiv individului, deficite mari sau deficite mici, toate acestea şi multe altele devin nerelevante atunci când accentul cade cu totdinadinsul pe un „parlament curat”. Din perspectiva aceasta moralizantă nu mai există nici dreapta, nici stânga, nici centru şi bineînţeles nu mai există nici extremele, ci doar o reducţionistă imagine în alb-negru: pe de o parte corupţii care ar domina astăzi toate partidele şi pe de alta oamenii „buni, curaţi şi cinstiţi” care nu au ajuns încă la putere.

Cu siguranţa că morala rămâne un subiect central, dar el nu ar trebui, nici pe departe să confişte politica.