Muzeul de Artă Contemporană

Muzeul de Artă Contemporană va fi, probabil, mereu subminat de această întrebare: de ce tocmai la Casa Poporului, monstrul arhitectonic edificat de Ceauşescu ca simbol al comunismului? Dar dacă întrebarea aceasta are relevanţă pentru artişti şi pentru oamenii de cultură în general, ea îi deranjează pe politicieni. În definitv, în aceeaşi clădire se găsesc cele două Camere ale Parlamentului şi alte instituţii vitale ale democraţiei româneşti aşa cum este Curtea Constituţională. Iar iniţiativa acestui muzeu a avut-o guvernul Năstase, adică aceeaşi oameni care, cu mai mulţi ani în urmă, supuneau la vot în plenul Camarei Deputaţilor din Dealul Patriarhiei mutarea sediului la Casa Poporului. Iar ulterior s-a mutat acolo şi Senatul într-o aripă somptuoasă în care s-a investit enorm şi care a fost recent inaugurată. Aşadar Casa construită de Ceauşescu a fost ireversibil integrată în viaţa publică a României de astăzi.

Şi totuşi mulţi artişti, chiar şi aceia care vor avea lucrări expuse în acest muzeu, au dezaprobat alegerea făcută, considerînd că un muzeu de artă s-ar găsi într-o violentă contradicţie simbolică, dar şi strict vizuală cu acest spaţiu. Pe scurt, locul este atît de urît şi în plus atît de greu accesibil publicului, încît ar izola obiectele de artă într-un palat al zmeilor.

Polemica a continuat pe tema conceptului general al muzeului şi al titulaturii sale. De ce a fost numit “muzeu naţional”? Poate oare arta contempoarană să fie strict naţională, adică se poate ea închide într-un cadru provincial, izolat de restul lumii?

Conceptul de artă contemporană a părut iarăşi multora insuficient definit, întrucît un astfel de muzeu riscă să devină un instrument puternic de consacrare şi excludere arbitrară a unor artişti după criteriile momentului, de multe ori infestate de politic.

În sfîrşit a deranjat modul netransparent în care s-au făcut achiziţiile şi preţurile care au fost plătite. Pe unele lucrări s-au plătit sume astronomice de multe zeci de mii de dolari, iar altele au fost achiziţionate cu doar cîteva sute.

Dar dincolo de zgomotul acestei polemici se pare că în marea lor parte artiştii sînt mai curînd mulţumiţi de înfiinţarea acestui muzeu care le oferă un spaţiu mai generos de expunere. Se pare, în orice caz, că ministrul Culturii Răzvan Teodorescu şi primul ministru Adrian Năstase au reuşit cu artiştii plastici ceea ce nu au reuşit cu lumea culturii scrise. Dacă în privinţa cărţilor ministrul Răzvan Teodorescu a avut poziţii brutale şi discreţionare, discriminînd edituri de prim rang ca Humanitas sau Polirom, sau periodice prestigioase ca Observatorul Cultural şi România Literară în privinţa artiştilor plastici a reuşit, cel puţin pînă acum, să împace mai bine breasla.

Nu ştim deocamdată ce vor cuprinde expoziţiile, dar se ştie dintr-o prezentare mai veche a directorului muzeului, Mihai Oroveanu, cam ce achiziţii s-au făcut. Muzeul a preluat achiziţiile statului din anii anteriori, inclusiv de dinainte de 1989, la acestea adăugîndu-se achiziţiile recente.

Printre aceste achiziţii se găsesc nume de primă mărime din arta românească contemporană, cum ar fi Horia Bernea, Paul Gherasim, Horia Paştina, Ştefan Sevastre, Constantin Flondor, Sorin Ilfoveanu, Ion Grigorescu, Mihai Sârbulescu, Ioana Bătrînu, Vasile Gorduz, Darie Dup, Dan Perjovschi. Apar însă şi artişti români plecaţi de mult timp în străinătate ca Paul Neagu, Horia Damian sau Daniel Spoierri.

Aşadar de la vîrstnicii clasicizaţi la artiştii consacraţi în jur de 40, 50 de ani. Printre achiziţii se găsesc însă şi lucrările unor artişti foarte tineri, aflaţi la primele expoziţii. Există aşadar o foarte mare cuprindere, menită să împace pe multă lume. Dar ceea ce va conta pînă la urmă va fi viaţa ulterioară a Muzeului, politica sa de achiziţii şi de expunere.