Naţiunea şi populaţia sunt lucruri diferite

Recensământul nu se referă la cetăţenii români, ci la toţi aceia care, cu excepţia diplomaţilor, locuiesc şi activează în România. Este adevărat că vor fi culese date şi despre românii plecaţi în străinătate, dar pe formulare distincte. Cei plecaţi de peste un an sunt recenzaţi indirect prin mărturiile celor rămaşi acasă, nemaifiind însă adăugaţi la coşul comun.

Pentru prima dată va fi pusă astfel în evidenţă şi o statistică a emigraţiei româneşti recente despre care se vorbeşte în termeni cu totul aproximativi. Datele variază după interesele celui care le evocă. Cei care caută să minimalizeze impactul emigraţiei vorbesc despre 1,5, cel mult 2 milioane de cetăţeni români plecaţi în general în Europa occidentală. În schimb Ministerul Român de Externe, preocupat să justifice cât mai deplin iniţiativa  sa privitoare la votul preferenţial pentru diaspora, a evocat recent “circa 3 milioane de cetăţeni români cu drept de vot” aflaţi în străinătate. De fapt nu se ştie prea bine care este numărul emigranţilor, deoarece estimările de până acum s-au bazat pe statistica parţială a plecărilor cu acte în regulă şi a circulaţiei banilor în bănci.

Recensământul care va fi declanşat la jumătatea lunii octombrie va putea aduce însă în faţa opiniei publice date precise. Cu siguranţă că administraţia a greşit de multe ori din cauza unei statistici inactuale. Cele mai multe greşeli s-au produs în decuparea colegiilor electorale care a luat în calcul statistica cu mult depăşită din 2002. De asemenea, Fiscul, care a avut mereu aşteptări exagerate şi niciodată confirmate ar putea la rândul, său să-şi proiecteze mai realist încasările.

Dar mult mai interesant este că pentru prima dată în istoria recentă a României diferenţa, teoretică, dintre naţiune şi populaţie devine sensibilă. În a doua jumătate a secolului XX, într-o ţară cu frontierele practic închise, discuţia nu avea sens, dar astăzi ea nu doar că are o mare importanţă practică, dar provoacă şi o neaşteptată tensiune. Proiectul votului prin corespondenţă de exemplu a creat o rivalitate între “ţară” şi “diaspora”, una care deşi neexprimată până la capăt a provocat o vie dispută politică. “Diaspora” nu mai plăteşte impozite în ţară, nu mai contribuie la sistemul bismarckian  al asigurărilor sociale de stat, păstrând însă intactă dimensiunea culturală şi psihologică a apartenenţei naţionale. Dacă fenomenul emigraţiei se va accentua vom asista cu siguranţă la o dispută mai clar definită, care va scoate la lumină lucruri spuse deocamdată numai pe jumătate. În termenii administraţiei şi fiscului ţara este de fapt mai mult şi mai puţin decât o naţiune, fiind identică cu “populaţia”.

Sunt schimbări neaşteptate şi care răstoarnă relaţia dintre “naţiune” şi “populaţie” care caracteriza Ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Situaţia evreilor, care cel puţin la Iaşi reprezentau la 1899 (după monografia lui N. A. Bogdan) 50% din populaţia totală, a provocat cea mai amplă şi îndelungată dezbatere politică cu grave consecinţe internaţionale. “Naţiunea” a refuzat multă vreme să încorporeze “populaţia” în toate dimensiunile sale. Astăzi dimpotrivă, “populaţia” e mai restrânsă decât “naţiunea”, suferind de o motivată teamă de viitor.

Rezultatele recensământului, poate cu excepţia domeniului electoral, nu vor aduce schimbări, dar vor reprezenta un instrument preţios pentru aceia care planifică şi care elaborează politici publice pe termen lung.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Medana Weident