Naţiunile Unite – 60 de ani de istorie

La 147 de zile după terminarea celui de al doilea război mondial, Naţiunile Unite – compuse la acea dată din doar 51 de ţări care doreau să creeze o lume mai bună şi mai paşnică – se întruneau pentru prima oară într-o Adunare Generală, la Londra.

„Declar deschisă prima şedinţă a Adunării Generale”, a spus preşedintele de atunci al consiliului Henrik Spaak, ministrul belgian de externe.

Această primă reuniune a Adunării Generale a fost foarte aproape de un eşec, deoarece în culisele şedinţei de la Westminster atmosfera nu era tocmai paşnică. Cu puţin înaintea alegerii stabilite a ministrului de externe belgian, ca preşedinte al adunării, ambasadorul Moscovei Andrei Gromyko a propus un contracandidat: ministrul de externe al Norvegiei Trygve Lie. Acesta pierde alegerile cu 23 de voturi pentru şi 28 împotrivă, însă doar trei săptămâni mai târziu Trygve Lie este ales de şedinţa în plen ca secretar general al Naţiunilor Unite. La acea dată a fost stabilită la Londra direcţia în care a mers mai târziu comunitatea internaţională. Consiliul de securitate s-a reunit după ce au fost desemnaţi membrii fără drept de veto, iar sediul ONU a fost înfiinţat la New York.

Prima rezoluţie a Naţiunilor Unite a fost adoptată la 24 ianuarie 1946 şi solicita eliminarea tuturor armelor atomice. Un vis frumos, ca multe din rezoluţiile care au urmat.

Şi relaţiile dintre Moscova şi Washington s-au răcit în scurt timp. Şedinţele de la New York au fost adesea transformate în prilej de propagandă a războiului rece. De neuitat rămâne şi aşa numita „lovitură cu pantoful” a fostului preşedinte al Uniunii Sovietice Nikita Hruşciov. Acesta s-a descălţat şi pur şi simplu a izbit cu pantoful în pupitru. Scena se petrecea tocmai în Statele Unite – ţară percepută de Kremlin ca „adversară”.

În timpul Războiului Rece, în 1973 Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană s-au alăturat ONU ca membrii 133 şi 134.

„Aderarea Republicii Democrate la Naţiunile Unite este un eveniment istoric şi îmbucurător în viaţa poporului nostru”, a declarat ministrul de externe de atunci al Germaniei de est, Otto Winzer, care a sărbătorit împreună cu fostul cancelar al Republicii Federale Willy Brandt prima participare la adunarea generală a ONU:

„Capacitatea oamenilor de a gândi raţional a făcut posibilă Naţiunile Unite. Iar înclinaţia specific umană spre iraţional transformă ONU într-o necesitate”, a subliniat Brandt.

În pofida faputlui că rezoluţiile ONU nu sunt obligatorii pentru statele membre, Naţiunile Unite au rămas o instituţie cu funcţie moralizatoare – un spaţiu al puterii cuvântului şi forţei negocierilor. Adunările Generale au fost frecvent o platformă pentru apariţiile aşa zis istorice de pomină – precum cea a lui Yasser Arafat care a intrat în şedinţă cu pistolul la brâu.

La a 60-a şedinţă a Adunării Generale, participanţii păreau extenuaţi, şi conform declaraţiilor secretarului general al Naţiunilor Unite Kofi Annan, organizaţia însăşi se află la o răspântie.

„Am ajuns la o răscruce de drum, care poate constitui un momnent decisiv, asemeni întâlnirii din 1945”, a afirmat Annan.