1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

NATO și UE, pe termen scurt

Horațiu Pepine
12 iunie 2017

În 22 iunie se va reuni Consiliul European unde se va discuta propunerea Comisiei privitoare la constituirea unui buget al UE pentru înzestrări militare. Președintele Klaus Iohannis va fi și el acolo.

https://p.dw.com/p/2eWqh
Imagine: Bundeswehr/Vennemann

Disensiunile dintre Washington și Berlin pe tema cheltuielilor militare în cadrul NATO au părut să fie nu cauza, ci prilejul pentru relansararea subiectului apărării europene. După referendumul din Marea Britanie privind părăsirea UE, Germania și Franța au manifestat explicit intenția de a converti criza într-o oportunitate de a continua adâncirea proiectului european. De altfel în 30 noiembrie anul trecut, așadar înaintea declarațiilor președintelui Trump privind contribuția Germaniei la NATO, Comisia Europeană prezentase un plan de acțiune menit să consolideze capacitățile de apărare ale Uniunii. Cu ocazia aceea președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker declara: ”Dacă Europa nu se ocupă de propria securitate, nu o va face nimeni în locul ei. O industrie de apărare puternică și competitivă, iată temeiul pentru o autonomie strategică”.

Este adevărat că pe timpul campaniei electorale din Statele Unite, candidatul pe atunci Donald Trump a criticat statele UE care nu-și respectă promisiunile de a spori cheltuielile militare, dar ar fi greșit să spunem că a fost semnalul unei certe dezangajări. A fost mai curâd - dacă ne referim la celebrul interviu din New York Times din iulie 2016,  - un mod de a rediscuta rolurile din cadrul NATO și misiunea alianței, dar mai ales o cale indirectă de a scoate pericolul rusesc din rândul ipotezelor din oficiu. De atunci lucrurile au cunoscut evoluții dintre cele mai contradictorii, dar am putea totuși crede că noul președinte al SUA continuă să urmărească o bună relație cu Rusia.

Revenind la subiect, declarațiile lui Donald Trump au fost interpretate în nota cea mai dramatică, tocmai pentru că ele îngăduiau și justificau mai bine în ochii opiniei publice reluarea proiectelor privind crearea unui sistem de apărare european. La fel s-au petrecut lucrurile și cu ocazia vizitei în Europa a președintelui Trump în urma căreia cancelarul Germaniei, Angela Merkel, avea să lanseze acele cuvinte care au făcut mare carieră și potrivit cărora Europa ”ar trebui să-și ia soarta în propriile mâini”.

Dar, așa cum spuneam, ideea nu datează de anul trecut și nu se referă la viitorul imediat. O dovadă puternică este că se vorbește de ani buni despre crearea unui serviciu de informații european, deși pe termen scurt pare ceva cu totul  utopic. Revoltat de propunerile federaliste tot mai îndrăznețe ale unui Guy Verhofstadt, un fost șef din cadrul serviciilor franceze de informații declara cu vreo 5 ani în urmă că ”proiectul unui serviciu european de informații e ridicol”, fiind în plus interzis de chiar tratatul de la Lisabona care statuează suveranitatea fiecărui stat mebru în materie de securitate. Atâta doar că noul președinte al Franței, Emmanuel Macron, cât și cancelara Germaniei, Angela Merkel, au admis pentru prima dată posibilitatea modificării tratatelor, chiar dacă ar prefera, pe moment, acele proiecte ce ar putea fi puse în practică în cadrul juridic actual. Iar printre ele ar fi chiar punerea în comun a unor reusurse cu destinație militară. Urmarea? Suveranitatea în materie de securitate ar fi ea însăși împărțită.

Ceea ce susținem aici este că ideea unui sistem de apărare european nu s-a născut subit, într-un moment de criză a relațiilor transatlantice, ea făcând parte din codul genetic al proiectului european început în deceniul al șaselea al veacului trecut. Așa cum extinderea UE la 28 de membri prilejuise o reformare a funcționării Comisiei care diminua practic puterea guvernelor naționale, tot așa apărarea europeană avea nevoie de anumite circumstanțe favorizante. Prima dintre ele a fost retragerea Marii Britanii care blocase până atunci orice tentativă, a doua, alegerea unui președinte american care a pus în discuție, chiar și numai în treacăt, misiunea NATO. De altfel președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker spunea chiar el la finele săptămânii trecute la Praga, la Conferința privind Securitatea și Apărarea (DESCOP 2017): ”Tentativele de a avansa către o apărare europeană comună fac parte din proiect de la începutul începutului.”

Prin urmare proiectul apărării europene și alianța transatlantică nu sunt, prin natura lor antagonice, ele fiind pur și simplu linii de evoluție diferite. La reuniunea evocată mai sus de la Praga, Jean-Claude Juncker avea de asemenea grijă să spună că exclude orice ”competiție între UE și NATO”. Totuși e clar că perspectiva apariției unui stat supranațional în Europa sau, cu alte cuvinte, a unei ”suveranități europene”, va repune din nou în discuție misiunea NATO și mai cu seamă rolul pe care l-ar juca SUA în această parte a lumii.

Suntem încă departe de acel moment și pentru mulți este chiar o perspectivă indezirabilă, dar nu putem ignora că singura justificare a continuării integrării europene este crearea unui astfel de stat. Brexit-ul a permis relansarea proiectului care părea înghețat pe termen nelimitat, iar Europa cu două viteze nu este altceva decât o cale de a face ca proiectul unei Europe mai integrate să avanseze.

Cât privește România, am văzut evoluțiile recente. Președintele Iohannis a declarat cu toate ocaziile că dorește să facă parte din nucleul de decizie franco-german, dar în același timp s-a dus la Washington unde a dat garanții pentru loialitatea față de Statele Unite. La conferința de la Praga, ministrul Afacerilor Europene, Ana Birchall, întreținea la rândul ei această ambivalență: ”România este direct interesată de asigurarea și de consolidarea profilului și a acelor instrumente care să permită Uniunii Europene să își protejeze cetățenii, interesele și valorile democratice fundamentale”. Iar puțin mai încolo spunea: ”Dezvoltarea cooperării NATO-UE ar trebui să rămână o prioritate-cheie. În această logică, este importantă maximizarea impactului benefic pe care fiecare organizație îl generează”.

Așa cum arătam, aceste două direcții nu s-au născut în opoziție una cu alta, dar nu pot fi susținute pe termen lung. La un moment dat, România va trebui să opteze: fie rămâne pe cercul exterior al Uniunii Europene într-o alianță mai fermă cu SUA, fie se angajează în nucleul dur al UE, cum îi place să declare președintelui Iohannis, dar atunci va trebui să participe la suveranitatea europeană. Norocul președintelui și al celorlalți care definesc aceste politici este că nu îi obligă nimeni să gândească pe termen lung, ceea ce le permite să aleagă cele mai profitabile postùri de o clipă.