NATO - după Bucureşti

Cei 7 ani care au trecut de-atunci, supun constant organizaţia la efortul de face faţă solicitărilor impuse de realitatea unei lumi „în dezordine”. De aici poate şi impresia că NATO ar fi un permanent şantier. „Şantierul NATO” se şi intitulează amplul editorial publicat de FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG după încheierea summitului de la Bucureşti.

Perspectiva de viitor a Alianţei, care va împlini la anul venerabila vîrstă de şase decenii, este dintre cele mai dinamice şi „angajante”.

Dacă aderarea de noi membri sporesc forţele NATO , organizaţia nu-şi poate permite să piardă din vedere relaţiile cu Rusia. Dezbaterile de la Bucureşti şi întîlnirea de la Soci a preşedintelui Bush cu preşedintele Putin au demonstrat că Rusia, chiar dacă nu mai este percepută ca un adversar militar, rămîne o constantă şi în calculele de viitor ale Alianţei.

Viitoarea primire a Albaniei, Croaţiei şi Macedoniei (în acest din urmă caz, după ce litigiul onomastic cu Grecia va fi fost aplanat) evidenţiază ponderea politică a Alianţei ca factor de democratizare şi stabilizare a Balcanilor, făcînd posibilă într-un viitor nu prea îndepărtat şi primirea restului fostelor republici jugoslave , devenite state independente, inclusiv a Serbiei, ceea ce ar duce şi la o părăsire definitivă a vechilorşi otrăvitelor „tranşee”.

Concertată cu perspectiva unei aderări a ţărilor din Balcani la Uniunea Europeană, disponibilitatea organizaţiei de a-i primi pe noii „aliaţi” ar echivala cu o garanţie de viitor dată stabilităţii într-o regiune căreia istoria i-a atribuit deloc măgulitorul renume de a fi un butoi cu pulbere.

Temerile pe care i le stîrneşte Moscovei perspectiva unei prea rapide aderări a Ucrainei şi Georgiei la Alianţă pot fi considerabil reduse dacă Rusia va fi tratată ca partener de încredere. Deja misiunea NATO în Afganistan ar avea serios de beneficiat de un sprijin al Moscovei, atît din raţiuni strategice cît şi istorice.

Summitul de la Bucureşti a mai relevat o mutaţie survenită în relaţiile transatlantice: Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au reuşit să „chituiască abil ” fisurile provocate de începutul războiului din Irak. Iar preşedintele Bush, în al doilea mandat al său, pare a-şi fi dat seama cît de importantă este coeziunea internă a Alianţei susţinută şi de dreptul la codecizie al membrilor ei.

O expresie a renaşterii „sentimentului de grup” o dă organizarea summitului jubiliar la frontiera germano-franceză: la Strassbourg şi la Kehl.

Dar – perspectivele de viitor ale Alianţei promit să devină „globale”.Poate nu numai prin forţa împrejurărilor cît şi prin voinţa Statelor Unite care par a avea interesul să „descopcieze corsetul” colectiv strict defensiv şi de asigurare a păcii pentru a-i da Alianţei libertatea de mişcare necesară unei organizaţii de securitate aptă să intervină global, opinie împărtăşită şi de NEUE ZÜRCHER ZEITUNG.