NATO la 60 de ani

Liderii celor două state s-au pronunţat în favoarea unei înnoiri a politicii de securitate a alianţei nord-atlantice şi a Uniunii Europene. In ediţia online de marţi a ziarului Le Monde, cancelarul Merkel şi preşedintele Sarkozy au estimat că „actualul parteneriat strategic dintre NATO şi UE” nu ar fi „la înălţimea aşteptărilor comune”.

Căderea zidului Berlinului, în noiembrie 1989 a schimbat în mod dramatic datele problemei. Tratatul de la Varşovia, celebrul pact militar al ţărilor comuniste avea să se dizolve, membri săi neavând decât o singură mare dorinţă, să adere la NATO şi să scape de coşmarul deceniilor de stăpânire sovietică.

Simultan, ameninţarea rusă, pentru contracararea căreia lumea liberă constituise alianţa nord-atlantică, a început să pară multora, în vest, a fi dispărut pentru totdeauna. Din contră, aderarea în masă, la NATO, în următorii câţiva ani a numai puţin de 10 ex-state comuniste avea să re-amplifice tensiunile dintre alianţa nord-atlantică şi Moscova.

Cu toate acestea, misiunile pactului militar occidental s-au schimbat radical. Dacă în primele sale decenii de existenţă obiectivul său fusese apărarea strictă a teritoriului statelor membre, în anii 90 NATO avea să se concentreze tot mai mult asupra intervenţiilor externe.

In 2006, secretarul său general, Jaaap de Hoop Scheffer declara: „Vedeţi aici o alianţă nouă. Una care poate fi un corp expediţionar capabil să garanteze în mod eficient stabilitatea în zone îndepărtate”.

Dar intervenţia în fosta Iugoslavia n-a reprezentat decât un mizilic în comparaţie cu provocarea ce-avea să confrunte NATO la 11 septembrie 2001. Atentatele teroriste comise de islamişti asupra SUA acum peste 7 ani aveau să oblige alianţa pentru prima dată să-şi asume oficial prevederea din propriul statut, stipulând apărarea în comun a oricărui stat membru, atacat.

După intervenţia din Afganistan alianţa s-a văzut însă profund dezbinată de consecinţele hotărârii administraţiei Bush de a declanşa campania irakiană cu ajutorul unei alianţei alcătuite din voluntari.

Decizia a generat în Europa proteste în masă şi re-scindarea ţărilor din est de o parte din cele din vest. Oficialităţile franceze şi germane s-au disociat de administraţia americană, alianţa trecând prin cea mai gravă criză transatlantică din ultimele decenii.

Clivajul e pe cale să se atenueze, mulţi europeni sperând ca sub Obama, SUA să inaugureze o eră a cooperării intensificate.

Cu toate acestea, există puţine şanse ca litigiile din sânul alianţei să dispară complet. Edificator e cazul Afganistanului. E cât se poate de probabil ca, spre iritarea unora din partenerii ei europeni, actuala administraţie americană să ceară şi ea aliaţilor din Europa să-şi amplifice eforturile militare, menite să ducă la înfrângerea insurecţiei talibanilor.

Fiindcă, după cum s-a exprimat Scheffer acum un an, „într-o alianţă în care toţi sunt pentru unul şi unul pentru toţi nu pot exista diviziuni ale muncii, potrivit cărora unii luptă şi alţii se specializează în domeniul asistenţei post-conflictuale”.