Nevroza lui 2012

Curtea Constituțională a amânat decizia, invocând dificultatea subiectului: ”E cea mai grea soluţie pe care am avut-o de dat până acum, pentru că problemele sunt mai ales de apreciere politică”, a spus președintele Curtii, judecătorul Valer Dorneanu.

Și, totuși, unde-i dificultatea? La prima vedere subiectul este ușor. Legea supusă examinării interzice unei persoane condamnate penal să devină membru al guvernului. E o interdicție cu care, în principiu, oricine ar fi de acord și, în plus, există multe alte limitări, explicite sau implicite, pe care nimeni nu le pune la îndoială. De pildă, nu poți fi ministru dacă nu ești cetățean român sau dacă nu ai împlinit 23 ani. De fapt nu se spune nicăieri că aceasta ar fi limita de vârstă, dar putem deduce că dacă nu poți fi ales deputat decât după 23 de ani, atunci nu poți funcționa mai devreme nici ca ministru. În orice caz, observăm că atât Constituția cât și legile pun condiții de natură să definească un cadru de minimă calificare. Prin urmare problema nu ține de drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ci de ”calificarea politică”. În termeni generali, dacă rămânem în datele acestei gândiri conservatoare, nu poți deveni ministru doar în virtutea calității tale de om sau de cetățean. De aceea nici sesizarea pe care a făcut-o Avocatul Poporului nu este deloc justificată.

Dacă există totuși o dificultate, atunci ea nu se află nici în legea discutată și nici în Constituție, ci în anumite împrejurări care rămân nerostite. Și despre care nici nu vom auzi poate multe lucruri în aceste zile, deoarece este vorba de un fapt refulat: referendumul de demitere al președintelui Traian Băsescu. Societatea românească a fost atât de intens culpabilizată din cauza tentativei de demitere, încât puțini mai au curajul să evoce episodul din 2012, altfel decât în temeni negativi. Capitale europene de prim rang, oficiali europeni, presa internațională au condamnat consultarea populară la care, în ciuda boicotului organizat de partizanii președintelui suspendat, participaseră la fel de mulți alegători ca la alegerile legislative (46,24%).  Demiterea însăși a președintelui Băsescu devenea un obiect refulat care, dacă ni se îngduie această analogie, avea să-și dea ulterior multe determinări deghizate.

Așa cum bine s-a remarcat încă de pe atunci, alegerile parlamentare din toamna lui 2012 au fost ”al doilea tur de scrutin” al referendumului de demitere, oferind forțelor antiprezidențiale o majoritate politică neobișnuit de mare. Putem presupune că dacă Traian Băsescu ar fi fost demis, scorul USL nu ar fi fost atât de mare. Un indiciu poate fi și felul de-a dreptul uimitor în care s-a desfășurat după aceea politica românească. USL s-a divizat fără motivații clare (retragerea aproape totală a lui Crin Antonescu din politică a rămas și ea neexplicată), dar alegătorii au continuat să voteze majoritar cu cei care întrupau pe mai departe forțele antiprezidențiale, iar cei care nu puteau vota cu PSD au rămas acasă (iată o altă explicație a absenteismului masiv din 2016).

Dacă îi întrebi pe absenteiști ce legătură există între referendumul din 2012 și felul cum au evitat să voteze în 2016 ei vor nega energic orice corelație, dar tocmai de aceea am avea motive să credem că ne aflăm în fața unui fenomen de ”denegație”. Conceptul acesta creat de S. Freud desemnează procesul defensiv prin care, în cursul curei psihanalitice, pacientul tratat enunță gânduri și dorințe pe care în același timp refuză să le recunoască. Chiar dacă nu are valoare ”științifică” în felul în care o gândesc sociologii, noi credem că experimentele pe care le-am făcut sunt relevante. De altfel nici nu putem trata altfel referendumul din 2012 decât în termenii psihanalitici de ”cenzură” și dorință ”reprimată”, pentru că el a dispărut complet ca referință din discursul public, fapt iarăși neverosimil dacă l-am privi ca pe o amnezie oarecare.

Or, șeful de azi al PSD, Liviu Dragnea, este legat intim de acel referendum, el fiind asociat cu obiectul dorinței interzise prin chiar faptul condamnării lui. Așa se explică și suportul popular de care s-a bucurat cel puțin până la un punct, căci e greu de spus ce s-a petrecut în ultimile luni. Nici sondajele de opinie care se referă la încrederea acordată oamenilor publici nu pot fi luate fără rezerve, căci ne putem aștepta ca, prin ”spirala tăcerii”, procentele lui Liviu Dragnea să fie subevaluate, iar, invers, cele ale Laurei Codruța Kövesi supraevaluate.

Prin urmare dificultatea circumstanței stă în faptul că respingerea sesizării ar fi percepută ca o validare a condamnării penale suferite de Liviu Dragnea, ceea ce ar echivala cu o nouă dezavuare a referendumului și s-ar înscrie împotriva spiritului majoritar care a adus PSD la putere și a cărui energie subliminală a continuat să fie activă din vara lui 2012 încoace.

Cu toate acestea Curtea Constituțională nu poate examina cazuri particulare și nu se poate pronunța în privința împrejurărilor condamnării liderului PSD. Nici dacă lui Liviu Dragnea i s-a făcut o nedreptate nu poate Curtea să judece. Rostul ei este să se exprime asupra unui principiu.

E bine ca judecătorii Curții să rămână cât mai departe de circumstanțe, cu atât mai mult cu cât, în absența unei ”cure”, problema politică va continua, probabil, să se manifeste, luând deghizări dintre cele mai neașteptate.

Horațiu Pepine, DW-Bucureşti