Nici clemență și nici uitare

Codul penal adoptat în 2009 s-a remarcat mai cu seamă prin dezincrimarea unor infracțiuni și scăderea pedepselor în cazul altora, ceea ce înseamnă că asistăm nu la o modificare oarecare, ci la o veritabilă ruptură de concepție. Ideea care stă la temeiul acestei noi modificări a legii penale este că nicio crimă nu are dreptul la iertare. Oricât de veche ar fie ea și oricâte s-au preschimbat de la săvârșirea ei, crima nu poate fi prescrisă, câtă vreme criminalul se află încă în viață. Inițiatorii acestei legi denunță implicit și ”angelismul” care a guvernat producerea recentului Cod penal, aflat de altfel încă de la apariție în conflict cu cele mai vădite înclinații populare.

E posibil progresul moral al omului?

Dreptul penal diferă de la țară la țară, ceea ce pune serioase întrebări cu privire la fundamentul comun al gândirii juridice europene: în țările anglosaxone crima este imprescriptibilă, dar în Franța, de pildă, prescripția este încă foarte bine apărată. Sub impresia atentatului din 11 septembrie 2001, senatorul Aymeri de Montesquiou a propus în această legislatură, pentru a doua oară, după eșecul de acum 10 ani, ca, în materie de terorism, crimele să devină imprescriptibile. Prin contrast, în 2010 Suedia a eliminat prescripția pentru toate infracțiunile grave, inclusiv abuzurile sexuale comise împotriva minorilor. E o cu totul altă gândire, care pare să fie mai proprie epocii actuale pentru care uitarea (care vindecă) și iertarea nu mai au sens deplin și care dusă la limită ar elimina complet prescripția din materia dreptului penal.

De altfel aceeași revenire a severității se remarcă și în gândirea juridică a Bisericii catolice care, confruntată cu problema pedofiliei, se întreabă tot mai insistent dacă nu ar fi binevenită întoarcerea la legea canonică de dinainte de 1889, care nu cunoștea prescrierea. Monseniorul Charles J. Scicluna, procurorul tribunalului care a condus cercetările asupra abuzurilor sexuale împotriva minorilor, a pus la îndoială eficacitatea termenului de prescriere de 10 ani care a fost introdus abia recent, în 2001, printr-un document al papei Ioan Paul al II-lea.

Epoca recentă pare așadar să fie animată de tendințe contradictorii: pe de o parte a câștigat teren toleranța și preocuparea pentru bunul tratament acordat celor cercetați sau condamnați, pe de alta se străvede o gândire opusă, un nou scepticism care nu se mai încrede cu atâta ușurință în progresul moral al omului. Așadar nici uitare (care vindecă), nici iertare câtă vreme criminalii nu par să manifeste niciodată o reală căință.

Codul penal între angelism și realism sceptic

Dezbaterea asupra Codului penal românesc a stat și ea sub semnul acestor două direcții contrare: liberalism tolerant din partea Guvernului și intransigență conservatoare a unor deputați senatori, care nu au reușit să-și manifeste pe deplin înclinațiile. La senat de pildă senatorul Iulian Urban susținuse, în contextul unei severități sporite în materie penală, castrarea chimică a pedofililor, dar Guvernul a recomandat respingerea proiectului.

În orice caz, noua propunere de eliminare a prescrierii în cazurile de omor reprezintă o revanșă a acestui spirit care fusese copleșit de laxismul gândirii guvernamentale. Principalii autori, deputatul de Ploiești Sever Voinescu și deputata europeană Monica Macovei, au afirmat în preambul că doresc să reglementeze subiectul prescripției ”într-o manieră modernă și conformă cu evoluția realității sociale și istorice”, ceea ce arată că au o altă intuiție asupra modernității și evoluțiilor recente decât ministrul Justiției Cătălin Predoiu. Cu siguranță că există însă în noul spirit și ceva obiectiv, care ține de progresul spectaculos al tehnologiilor, căci testele ADN sunt astăzi probe inalterabile în cazuri de crimă vechi de zeci de ani.

Dacă va fi votată de Camera Deputaților (camera decizională), inițiativa legislativă semnată de Sever Voinescu , Ovidiu Ganț (minoritatea germană) și alți senatori și deputați PDL , dar și de Mădălin Voicu de la PSD , se va aplica doar pentru cazurile de crimă în care nu a intervenit încă termenul de prescriere, care este în România de 15 ani.

Dincolo de acest termen, legea nu se aplică. De pildă dosarele penale legate de decembrie 1989 nu vor putea fi redeschise, căci toate faptele s-au prescris sau sunt pe cale să se prescrie în cazul celei mai lungi prescrieri extinctive care nu poate depăși o dată și jumătate din termenul de 15 ani (adică 22 de ani și jumătate). Există mereu un arbitrar neliniștitor în aceste tranziții, o injustiție în fața căreia legiuitorii și justițiarii ridică mereu din umeri.

Autor: Horațiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu