Nobleţea obligă

Ursitoarele îi dăruiseră lui Karl-Theodor zu Guttenberg mai tot ce-şi poate visa un muritor de rînd şi-şi poate dori, în componenţa sa, un guvern lipsit de strălucire.

Nobil, vlăstar al unei străvechi familii aristocratice, tînăr, arătos, carismatic, telegenic, tată a doi copii reuşiţi, căsătorit cu o blondă şi frumoasă descendentă a familiei Bismarck, descins aidoma unui deus ex machina pe scena politică a Republicii Federale de pe băncile parlamentului bavarez, instalat în fotoliul de ministru al economiei, apoi al apărării, la simplul gest dictat de calcule politice al cancelarului Angela Merkel, baronului îi mai lipsea totuşi o nestemată în coroană: titlul de doctor. Aceasta spre a compensa absenţa celui de-al doilea examen de stat în drept.

Bine sfătuit de agenţi PR, susţinut flagrant şi copios, şi la bine şi la rău, de tabloidul BILD, ajuns peste noapte răsfăţatul mass media şi campion al popularităţii în pofida unor erori tactice comise în exercitarea funcţiei sale, Karl-Theodor zu Guttenberg a stîrnit suspiciunea celor care bănuiau că în economia valorilor, pentru tînărul ministru a părea este mai important decît a fi. Ce se ascunde în spatele impecabilei apariţii scenice, a persuasivei retorici partizane, a admirabilei sale reuşite politice şi sociale, întru totul demnă de invidiat de către adversari? Cine caută găseşte.

Teza de doctorat a baronului ministru s-a dovedit a-i fi călcîiul lui Ahile şi cal troian deopotrivă, din al cărui pîntece au ieşit la lumină, cu fiecare zi, tot mai multe pasaje copiate tale quale, ca din greşeală, fără a indica sursa. Dovezile de plagiat au devenit copleşitoare, ministrul şi-a adjudecat cîteva porecle: baronul copy paste, ministrul auto-apărării şi chiar etimologia digitalului furnizor de informaţii s-a pliat carismei nobilului ministru, devenind googleberg în argoul studenţesc.

Nevoit să iasă la rampă, făcîndu-şi pe felii mea culpa, ştiindu-se sprijinit pînă în pînzele albe de cancelarul Angela Merkel, baronul dispus să renunţe la titlul de doctor spre a-şi păstra mandatul de ministru a stîrnit un adevărat tsunami mediatic, a alimentat atacurile tot mai virulente ale opoziţiei politice, iscînd o timidă undă de consternare în rîndurile propriei formaţiuni politice şi o furtună de indignare în mediile academice şi ştiinţifice.

Amînat atît de păgubos pentru bunul renume al coaliţiei, al uzanţelor academice, al prestigiului, nu în cele din urmă moral, al elitei politice şi ştiinţifice, momentul adevărului a sosit în cele din urmă la 1 martie.

De ce atît de tîrziu? De ce Karl-Theodor zu Guttenberg nu a urmat, dintru început, exemplul vajnicei Margot Kessmann, femeia pastor care, surprinsă la volan cu alcoolemie, şi-a dat pe loc demisia în februarie trecut din funcţia de şef al bisericii luterane, sporindu-şi cota de simpatie şi respect în rîndul locuitorilor Germaniei?

Răspunsul este pe cît de simplu, pe atît de dureros: baronul are grave carenţe de caracter, date brusc şi neaşteptat la iveală. Din acest motiv, unii dintre cei care l-au idolatrizat deunăzi, îl condamnă vehement acum. Dezamăgirea este pe măsura spulberatei admiraţii.

Dar mai există cîteva componente colaterale, ce ţin de principiile moralei şi de particularităţile mentalului colectiv.

Cînd galeria oamenilor politici este anostă, tendinţa de idolatrizare a alegătorilor sporeşte, mai ales într-o societate în care, din pricina unei poveri istorice, cultivarea elitelor trece încă drept suspectă. Cazul Karl-Theodor zu Guttenberg a mai demonstrat că nu întotdeauna nobleţea obligă, verificînd însă şi veracitatea unui alt dicton: cine poate cel mai mult, poate şi cel mai puţin.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz