Noile graniţe ale Europei – o ironie a istoriei

Extinderea spre Răsărit a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene este o ironie a istoriei şi împinge graniţa Europei înapoi la vechile ei limite culturale, la poarta dintre iluminism şi tradiţionalism. Constatarea aparţine cotidianului SÜDDEUTSCHE ZEITUNG iar gestul politic de luni, de la Washington, este, în opinia ziarului bavarez, pasul cel mai fericit într-un moment în care din ”casa comună Europa”, propusă cîndva de simpaticul Mihail Gorbaciov, nu a mai rămas decît un detaliu fără semnificaţie din manualele de istorie în vreme ce Rusia lui Vladimir Putin evoluează în cel mai clasic stil impreial şi ţarist, îndepărtîndu-se de valorile occidentale, de drepturile omului, de democraţie. Pe de altă parte, observă publicaţia care apare la München, prin cele două valuri de extindere din aceste săptămîni, Europa înaintează spre Răsărit dar, de fapt, devine mult mai atlantică, anume, prin ataşamentul noilor admişi în UE şi NATO faţă de Statele Unite.

Dacă în Germania extinderea Alianţei Nord-Atlantice este privită ca un demers defensiv în faţa unei Rusii incerte, la Moscova, KOMSOMOLSKAIA PRAVDA consideră că gestul politic desăvîrşit luni la Washington este orientat efectiv împotriva Rusiei, indiferent de vorbele calde ce-i sunt adresate. ”Gaşca texană” nu priveşte pe termen scurt ci în perspectivă, într-un viitor geostrategic, scrie ziarul moscovit.

Înapoi în Bavaria: MÜNCHENER MERKUR crede că de acum se poate spune că, într-adevăr, cicatricile Războiului Rece s-au vindecat. La 26 de membri, dintre care trei provin chiar din fosta Uniune Sovietică, NATO are un cu totul şi cu totul alt caracter. Alianţa militară devine o alianţă a libertăţii şi a statelor de drept.

Să încheiem această temă cu un pasaj din corespondenţa transmisă, pentru FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, din Washington, de Matthias Rüb. Ziaristul a asistat la ceremonia de luni şi a privit îndeaproape grupurile de suporteri ai statelor reprezentate la festivitatea de depunere a instrumentelor de aderare. În publicul primit de preşedintele George W Bush în grădina Casei Albe se vorbea româneşte şi bulgăreşte, se puteau distinge limbile baltice, în vreme ce un croat echipat ca la fotbal era şi el, prezent, pentru a auzi promisiunea că şi ţării lui îi va veni vremea integrării. Dintre toţi premierii prezenţi, scrie Rüb, Adrian Năstase, de la Bucureşti, avea cea mai mare galerie.

Dacă pactul de securitate colectivă a schimbat macazul, Europa încă mai caută soluţii funcţionale. Iar acum, cînd între Albion şi Balcani s-a reaşternut, pe nepusă masă, discordia vizelor, subiectul ”azil” dezbătut în Uniunea Europeană nu poate fi decît interesant. Tema este încinsă, devenind element de campanie electorală, aşa cum constată şi SALZBURGER NACHRICHTEN. Problema, dincolo de acuzaţiile uz în scopuri ilegale a instrumentelor de acordare a azilului, este alta, consideră ziarul austriac: mai întîi se nasc neînţelegeri, în cele din urmă se ajunge la ură. DE STANDAARD, din Bruxelles, observă că, deşi europenii au reuşit elaborarea unui pachet cadru comunitar de drepturi elementare pentru azilanţi, tema nu este rezolvată. Mai trebuie găsit un mecanism în baza căruia să poată fi desemnate, cu acelaşi standard la nivelul tuturor membrilor Uniunii, statele terţe, respectiv statele de origine care prezintă siguranţă pentru solicitanţii de azil.

BASLER ZEITUNG scrie despre alegerile din Franţa: Jacques Chirac joacă rolul surdului; liderul de la Paris lasă cotidianului elveţian senzaţia că ştie ce face atunci cînd îi dă lui Raffarin credit pe mai departe. Urmează alte reforme deloc populare, cum ar fi cea din sistemul de sănătate; iar Raffarin nu mai are ce pierde. BASLER ZEITUNG se teme, doar, că, interpretînd gestul lui Chirac drept provocare, francezilor revoltaţi le-ar putea veni ideea să cooboare în stradă.

Despre o radicalizare de altă natură scrie KOMMERSANT, la Moscova: în Uzbekistan, Islam Karimov este cauza escaladării violenţelor. Opoziţia politică, democratică, nu există, scoasă din scena politică fiind la mijlocul anilor ‘90. Înlăturarea liberalilor a deschis calea ascensiunii radicalilor. Iar rezultatele politicii lui Karimov se simt acum. Karimov, conchide ziarul moscovit, ar trebui să se gîndească la destinul lui Eduard Şevardnzadze şi la cel al lui Slobodan Miloşevici.