Noile valenţe ale delirului iranian

Ore în şir, miniştrii de externe ai marilor puteri cu drept de veto în Consiliul de Securitate au deliberat în zadar, împreună cu omologul lor german, Frank Walter Steinmeier, asupra adoptării unui front comun în forul suprem al organizaţiei mondiale. Rusia şi China au continuat să blocheze crearea acestui front, de natură să convingă Iranul că e mai bine să renunţe la acţiuni şi declaraţii belicoase şi să evite o confruntare cu întreaga Comunitate Internaţională pe marginea programului său nuclear. Un program, nu întîmplător considerat în vest ca escamotînd încercarea Iranului de a-şi procura bombe atomice. Totuşi, extrem de intensele discuţii new-yorkeze nu par să fi fost cu totul inutile. Mort de oboseală, şeful diplomaţiei germane a declarat ulterior, că a avut impresia că poziţiile s-ar fi „apropiat întrucîtva în cursul multelor ore de convorbiri, dar fără ca participanţii să reuşească să găsească o formulă general acceptată a proiectului de rezoluţie”.

Cel mai important impediment dintr-o listă de cinci sau şase obiecţii ruso-chineze a rămas refuzul Moscovei şi Beijingului, ţări cu puternice interese economice în Iran rivalizînd totodată cu superputerea americană pentru împărţirea sferelor de influenţă de pe glob, de a accepta orice referire la capitolul 7 al Cartei ONU. Orice aluzie din textul rezoluţiei la acest capitol ar putea fi interpretat ca o eventuală ameninţare la adresa Iranul cu sancţiuni sau cu recursul la folosirea forţei, în cazul în care Tegeranul nu se conformează rezoluţiei Consiliului de securitate.

In reacţie la frîna ruso-chineză, SUA au subliniat odată în plus că-şi vor menţine deschise toate opţiunile, în cazul în care nu se poate ajunge la consens în Consiliul de securitate.

Or, e lesne de imaginat că, în pofida intereselor lor divergente faţă de ale Americii, nici Rusia şi nici China nu-şi pot dori alunecarea în insignifianţă a Consiliului de securitate.

La rîndul ei Germania ar dori să se cîştige timp şi să i se explice pe de o parte Iranului ce avantaje ar avea de pe urma unei eventuale conformări la revendicările Comunităţii Internaţionale. Pe de altă parte, Berlinul se pronunţă pentru edificarea poporului iranian asupra consecinţelor unei izolări internaţionale – o aluzie diplomatică la opţiunea unei masive susţineri a opoziţiei iraniene.

Intrunirea de la New York a fost umbrită de ştirea misivei transmise de preşedintele iranian Ahmadinedjad omologului său american George Bush. Steinmeier a declarat în context, că „scrisoarea a jucat un oarecare rol în discuţii, fără să le influenţeze, întrucît participanţii nu-i cunoşteau conţinutul”.

Intre timp, s-a aflat ce conţine. Cele 18 pagini ale răvaşului şefului de stat al teocraţiei iraniene constituie un florilegiu de stropşeli la adresa Americii şi a democraţiilor occidentale precum şi debordante consideraţii istorice şi pseudoteologice punînd între altele sub semnul întrebării nu doar liberalismul apusean - calificat drept eşuat - ci şi realitatea Holocaustului.

In reacţie, oficialităţile americane au declarat epistola „irelevantă şi inutilă”, deşi e prima luare de contact directă, la nivelul liderilor celor două ţări, după izbucnirea revoluţiei islamice în 1979. Or, nici la Washington nici la Berlin şi nici la Ierusalim sau aiurea n-au trecut neobservate ameninţările preşedintelui Iranului la adresa Israelului, care au potenţat vădit actuala criză. Ahmadinedjad revendicase în repetate rînduri „distrugerea” sau „ştergerea de pe hartă” a statului evreu.

Un ecou din partea vicepremierului israelian Peres, care a stîrnit ample comentarii a survenit în ajunul expedierii scrisorii iraniene. Laureatul premiului Nobel pentru Pace a avertizat la rîndul său, într-un interviu, că şi Iranul e vulnarbil. Afirmînd că nu pledează „pentru politica ochiului pentru ochi şi a dintelui pentru dinte”, Peres a avertizat însă că „cine ameninţă cu distrugerea altuia s-ar putea vedea el însuşi distrus”. Şi Iranul poate fi şters de pe hartă, a insistat el. Conform comentatorilor, deşi ameninţarea iraniană nu priveşte doar Ierusalimul, ci întreaga lume şi în primul rînd pe cea occidentală, Peres a renunţat la moderaţia pe care şi-au impus-o în acest dosar oficialităţile statului evreu pentru a evoca indirect clasica politică a disuasiunii. Lăsînd să se întrevadă o posibilă ripostă nucleară israeliană în reacţie la un atac iranian, Peres, care şi-a relativizat ulterior declaraţiile, „n-a făcut decît să mizeze pe cartea descurajării”, a subliniat bunăoară Shimon Boyas, fost şef al departamentului iranian al serviciilor secrete israeliene.