Nomadismul politic nu mai este monopolul Africii

Nomadismul care destramă astăzi scena politică românească nu este ceva nou şi mai ales nu este ceva unic. Dimpotrivă, este un fapt notoriu din categoria practicilor politice ruşinoase.

În statele francofone din Africa se întîmplă ceva extrem de asemănător şi ceea ce este şi mai uimitor este că dezbaterea politică se poartă în termeni aproape identici. În Mali, Senegal, Coasta de Fildeş sau Burkina Faso nomadismul este privit ca un „fapt de societate“, ca un „joc sezonier“ sau ca o veritabilă „contra-cultură“, care s-ar trage în primul rînd din disoluţia valorilor morale.

Dezbaterea animată mai ales de partidele de opoziţie şi de societatea civilă educată în Europa a dus pe alocuri la măsuri drastice de limitare a migraţiei. Anul trecut, de pildă (1 mai 2009), în Burkina Faso a fost introdus în Constituţie un articol care permite înlocuirea deputatului migrant cu un supleant.

Dar cu excepţia acestui caz, dezbaterile africane se poticnesc de fiecare dată în marginea mandatului imperativ. Presa locală de limbă franceză a denunţat mereu faptul că deputaţii care îşi părăsesc dezinvolt grupurile politice invocă invariabil ca alibi interzicerea mandatului imperativ.

Într-adevăr, acest text constituţional, care este de asemenea de directă inspiraţie franceză, a stopat şi la Bucureşti adoptarea unei legi menite să interzică unui deputat sau senator să-şi părăsească grupul politic.

Dar care este de fapt sensul acestei prevederi din Constituţie?

A interzice mandatul imperativ este egal cu a spune că alegătorii nu îi pot pretinde unui deputat să voteze într-un anumit fel sau că, indiferent cum votează, deputatul nu poate fi revocat. Scopul acestei prevederi a fost acela de a preveni un blocaj politic absolut.

Dacă deputaţii ar veni în Parlament cu un mandat imperativ sau altfel spus cu instrucţiuni foarte stricte, aşa cum se întîmplă cu liderii de sindicat care negociază cu Guvernul, atunci viaţa parlamentară s-ar transforma subit într-o scenă de război civil.

Edmund Burke a spus acest lucru în 1774 într-o formă mult mai elegantă: „Parlamentul – spunea el într-un discurs ţinut în faţa alegătorilor săi din Bristol în 3 noiembrie 1774 – nu este un congres al ambasadorilor reprezentînd interese diferite şi ostile. Parlamentul este, dimpotrivă, adunarea deliberativă a unei unice naţiuni, avînd un singur şi acelaşi interes.“

Dreptul constituţional românesc îşi are însă mai ales surse franceze. Constituţia din 1991 şi apoi cea modificată din 1993 nu vorbesc despre suveranitatea poporului, ci despre suveranitate naţională, chiar dacă se admite că ea aparţine poporului.

Aşadar, după modelul originar al Declaraţiei de la 1789 şi al Constituţiei franceze de la 1791, deputatul ales nu îşi reprezintă doar părticica de popor cuprinsă în circumscripţia sa electorală, ci întreaga naţiune. În fapt, toate democraţiile reprezentative rezidă pe acest principiu al suveranităţii naţionale.

Acesta fiind, în linii mari, sensul mandatului reprezentativ (prin opoziţie cu cel imperativ) nu rezultă de nicăieri că deputatul nu mai are nici o obligaţie faţă de alegătorii săi şi că din clipa în care s-a văzut pe băncile Parlamentului se poate dărui în exclusivitate intereselor sale personale sau abandona arbitrariului.

În spiritul său, mandatul reprezentativ pretinde, dimpotrivă o datorie mai grea şi mai subtilă, întrucît nu constă în urmarea unor instrucţiuni precise, ci într-un efort de gîndire personală, laolaltă cu o conduită flexibilă şi inteligentă.

Un deputat poate face compromisuri, poate vota uneori în chip suprinzător, păstrând totuşi cu grijă o linie strategică conformă cu programul său electoral.

În sfîrşit, nu rezultă de nicăieri că libertatea reprezentării i-ar îngădui unui deputat sau senator să-şi redefinească oricînd identitatea politică, asta în cazul în care aceste cuvinte mai au vreun înţeles.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Robert Schwartz